Dragi frați în Hristos Domnul și dragi prieteni,
În așteptarea sfintelor sărbători: Nașterea Domnului, Tăierea împrejur – Anul nou și Botezul Domnului, sufletește, asemenea unui refren, mă însoțește luminătoarea sărbătorii Nașterii lui Isus: ” Cercetatu-ne-a pe noi de sus Mântuitorul nostru, Răsăritul răsăriturilor, și cei din întuneric și din umbră am aflat adevărul: că din Fecioară s-a născut Domnul.” Împărtășesc cu voi gândurile și sentimentele pe care acest imn le-a suscitat în sufletul meu.
Luminătoarea[1] Utreniei sărbătorii Nașterii Domnului este un imn bisericesc ce se cântă la slujba Laudei de dimineață, la sfârșitul Canonului și înainte de Laude.
Acest imn este Scriptură meditată, contemplată, trecută prin mintea și sufletul cald de iubire pentru Dumnezeu al Sfinților Părinți care se rugau în ritmul vremurilor de atunci, în tihnă. Este Scriptură devenită sinteză, esență, ”strop de har”. Este Scriptură întrupată în vieți de oameni, bărbați și femei, și găsită credibilă, inspiratoare și împlinitoare de vieți omenești. Este Scriptură devenită prin meditație poezie și apoi cântată de zeci și sute de generații de călugări, de cântăreți bisericești și preoți, de înaintașii noștri la sărbătoarea Crăciunului.
Luminătoarea preia versetul 16 al capitolului 7 din Evanghelia sfântului Luca: „Un mare profet s-a ridicat printre noi” şi „Dumnezeu a vizitat poporul său”. (cf. Luca 1,68; 19,44)[2] și pornind de la acesta face o sinteză a evenimentului celebrat: precizând că suntem vizitați, Cine este Cel ce ne vizitează, ce ne aduce această vizită și cine a contribuit cel mai mult făcând-o posibilă.
Am fost ”cercetați”, căutați, vizitați de Dumnezeu.
Din punct de vedere teologic și filosofic, a putea fi vizitați și ajunși de Dumnezeu, este un fapt, un gest fundamental. Dacă Dumnezeu Creatorul n-a căutat lumea, nu i-a vorbit în limbaj perceptibil, dacă nu s-ar fi revelat, dacă n-ar fi instaurat cu omul un real dialog, dacă acest lucru nu e posibil și nu s-a întâmplat, atunci nu avem ce discuta despre nici o religie. Atunci suntem singuri.
Am fost oare vizitați de Dumnezeu?!
”Unde ești Adam?!” (Facere 3,9) […] ”Cáin: „Unde este Ábel, fratele tău? (Geneză 4,9). Dumnezeu ne-a cercetat pe când noi ne ascundeam în ”întuneric și în umbra morții” (cf. Matei 4,16), căci unde nu e prezent Dumnezeu și lumina Sa, e moarte.
”Domnul Dumnezeul lui Israél […] a vizitat şi a răscumpărat poporul său” (Luca 1,68) spune preotul Zaharia uimit de zămislirea lui Ioan. „Un mare profet s-a ridicat printre noi” şi „Dumnezeu a vizitat poporul său” (Luca 7,16) sunt cuvintele contemporanilor lui Isus la vederea faptelor sale minunate, aici fiind vorba despre învierea fiului văduvei din Nain.
Am fost vizitați prin întruparea Cuvântului lui Dumnezeu. ”Isus a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut” (cf. Luca 19,10): ”drahma pierdută” (Luca 15,4), ”oaia rătăcită” (Luca 15,8).
În viața Sa publică, Isus participă pentru prima dată la un ospăț de nuntă și asigură ”vinul cel bun” (Ioan 2,10); merge la masa unui păcătos public: ”Zaheu, azi trebuie să fiu în casa ta” (Luca 19,5), asumându-și acuza ”că mănâncă cu vameșii și păcătoșii” (Luca 19,7); înmulțește pâinile săracilor (Matei 14), apare pe malul lacului Tiberiada așteptându-i pe pescarii osteniți cu pește prăjit (cf. Ioan 21,9) și mănâncă împreună cu ucenicii ”cu dor” ultima cină (cf. Luca 22,15). Câtă surpriză și bucurie aduce în toate aceste contexte în care caută, vizitează, împărtășește cu omul ceea ce are bietul om dar și ceea ce are și este El!
Dumnezeu cel ”negrăit, necuprins, nevăzut, neajuns …”[3] ajunge prin întrupare la noi, între noi și în noi. Iubirea găsește soluții, punți de legătură, modalități de comunicare și comuniune, face posibilă trecerea cea de netrecut, din Cer pe pământ, din veșnicie în timp curgător și din Spirit în materie pentru a ne vizita.
Prin Hristos Isus Fiul Său, Dumnezeu continuă în modul Lui să ne viziteze și acum când ni se spune să nu facem și să nu primim vizite. Îi știm noi oare recunoaște chipul și sesiza tainica prezență?!
Cine ne-a cercetat? Cine ne cercetează?
”Mântuitorul nostru”, ”Isus” (Matei 1,21), ”Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu” (Matei 16,16), Domnul, Emanuel – ”Dumnezeu-cu-noi” (Matei 1,23), și totuși, cu toate aceste precizări:
”Cine este Acesta, de care ascultă natura dezlănțuită și înfricoșătoare?!” (cf. Marcu 4,41) se întrebau ucenicii lui Isus. ”Până când scoți suflerul din noi, de ești tu Hristos, cel profețit și așteptat, spune-ne-o.” (cf. Ioan 10,24) îl provocau iudeii. ”De unde ești tu?” (Ioan 19,9) l-a întrebat Pilat. În prezența lui Isus, în contactul cu El, în prezența sa misterioasă se naște spontan întrebarea: ”Cine ești?!”, ”De unde vii?!”
E Cineva de sus. De cât de sus? ”Mai presus de ceruri” (cf. Psalmul 8,2; 56,12), dintr-o altă dimensiune, spațiu, lume. Cerul, lumea lui Dumnezeu, împărăția Sa, lumea spiritului, nu ne apar imediat familiare și conciliabile cu natura, dar sunt posibil de compatibilizat. Accesul la Dumnezeu, comunicarea și comuniunea cu El e posibilă, întrucât suntem creați după ”chipul Său” (Geneză 1,27).
Ce fel de ”Răsărit” poate fi Cel care a creat răsăritul?! E ”Răsăritul, răsăriturilor”. E Cel care a spus: ”Să fie lumină! (Geneză 1,3), Acela ”fără de care nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut” (Ioan 1,3). E Creatorul luminii, izvorul luminii. Este Cel care singur a putut spune despre sine ”sunt lumina lumii” (Ioan 8,12), realitate teologică pe care o manifestă pe Tabor unde ucenicii îi văd chipul strălucind (cf. Matei 17,2). Este Același care în Împărăția Cerurilor ”va lumina toate și pe toți cu lumina sa asemeni unui soare” (cf. Apocalips 22,5).
Este Acela Care dacă n-ar fi ”răsărit din Tatăl” mai înainte de nașterea timpului – ”Mai înainte de luceafăr precum roua te-am născut.” (Psalmul 109) – n-ar fi existat nici primul răsărit: ”Să fie lumină!” (Geneză 1,3), nici un răsărit sau apus, și nici noi care să ne împrospătăm viața cu răsărituri și să o liniștim cu apusuri.
În astfel de experiențe spirituale se nasc lauda și contemplarea: Cel ce ”umpli de uimire răsăritul și apusul” (Psalmul 64,9), ”Lăudați voi slujitorii Domnului pe Domnul” (Psalmul 134,1). Mare har este a prinde gustul laudei gratuite a lui Dumnezeu!
Face parte din misiunea preoțească străduința de a arăta – prin cultul celebrat și predicare – cum Dumnezeu ne iubește, fierbinte și proaspăt și că oricât de ”neajuns” ar fi e compatibil sentimentelor pe care El le-a așezat în noi.
Ce ni s-a întâmplat prin intermediul acestei vizite dumnezeiești?!
Domnul cercetează și în întuneric întrucât pentru El ”bezna întunecime n-are, ci noaptea strălucește deopotrivă zilei” (Psalmul 138,12), El vizitează lumea întunecată, lumea din întuneric, pe noi cu ea și în ea, exact așa cum este.
Prin această cercetare a Domnului, am aflat adevărul. Care adevăr? Că deasupra ”sferei beznei lumii” există o ”Lumină iubitoare de oameni” pe care o numim Dumnezeu: ” Dumnezeu este lumină” (1Ioan 1,5). Că nici în bezna și întunericul acestei lumi omul nu este uitat. Că Dumnezeu a intrat cu adevărat, așa cum este El, în lumea noastră.
Dacă există un Adevăr deasupra noastră, care cuprinde lumea, există și un adevăr ce se naște și crește în interiorul sufletului nostru și de acolo începe să ne lumineze viața și să lumineze vieți. E ”Spiritul adevărului, pe care lumea nu-l poate primi pentru că nu-l vede şi nici nu-l cunoaşte. Dar voi îl cunoașteți, pentru că rămâne la voi şi va fi în voi.” (Ioan 14,17). Suntem așadar cuprinși de adevăr din două părți: de Sus, dinafară, dar și din interior.
Dar Adevărul este o persoană vie: ”Eu sunt adevărul” (Ioan 14,6) a spus Isus. Aceasta presupune că adevărul nu este doar un concept abstract, un deziderat, o realitate manipulabilă, ci o realitate vie, dialogală și comunicabilă, o Persoană pe care o putem întâlni, ba și conviețui cu ea.
Ce fel de adevăr? Unul care eliberează din întuneric. ”Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va elibera” (Ioan 8,32). E mare paradoxul omului și al umanității care își dorește libertatea și deopotrivă se teme de ea, parcă neștiind ce să facă cu ea, cum să o folosească, cum să decidă curajos și asumat. Iată că și procesul eliberării sufletești are nevoie de însoțire. Și în demersul eliberării avem nevoie să fim încurajați; deoarece libertatea autentică produce și o anumită teamă.
Există cel puțin două condiții ale eliberării prin adevăr: a rămâne în cuvânt și a fi discipoli. „Dacă rămâneți în cuvântul meu, sunteţi cu adevărat discipolii mei şi veți cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va elibera”. […] Aşadar, dacă Fiul vă va elibera, veți fi într-adevăr liberi.” (Ioan 8,31-36).
Adevărul ”se măsoară” cu Evanghelia, se dobândește și se păstrează urmând învățătura lui Hristos Isus. Ceva este adevărat numai dacă este deopotrivă și bun și frumos, și în măsura în care conduce la bucurie, pace și plinătate de viață.
Pentru noi, preoții, discernământul spiritual este nu numai un demers personal, ci și o misiune și un instrument în păstorirea celor încredințați, iar criteriile abia enumerate ne sunt repere.
Cine a contribuit cel mai mult făcând posibil ca Dumnezeu să ne viziteze. Cine a fost ”actorul” principal?!
Biserica de Răsărit a făcut normă liturgică din a sărbători a doua zi după praznicele împărătești personajul care a fost cel mai implicat în eveniment. A doua zi de Crăciun este dedicată Maicii Domnului.
Preasfintei Fecioare Maria i-au fost atribuite zeci de nume teologice, simbolice și metaforice în încercarea de a spune ceva despre taina ființei, vieții și misiunii sale unice. Aici este folosit unul biblic-teologic.
Adevărul pe care-l cântăm uimiți este că ”din Fecioară s-a născut Domnul”, ”biruind rânduiala firii”. Nici nu se putea altfel. Dacă Isus nu este deopotrivă Fiul lui Dumnezeu Tatăl: ”Fiul meu ești Tu, eu astăzi te-am născut” (Psalmul 2,7), și totodată fiul Fecioarei Maria, atunci este un simplu om asemenea nouă și nu poate ”mântui lumea de păcate” (Matei 1,21), nu le poate șterge.
Fecioară. ”Însuşi Domnul vă va da un semn: iată, fecioara va zămisli şi va naşte un fiu, căruia îi va pune numele „Emanuél”.” (Isaia 7,14); Dacă Isus nu este zămislit și născut dintr-o fecioară, despre ce fel de ”semn” poate fi vorba?! Ce semn ar fi dacă o tânără, tocmai sacrificându-și fecioria – cum este rânduiala firii – ar zămisli și ar naște?!
”Îngerul Gabriél a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galiléea, al cărei nume era Nazarét, la o fecioară logodită cu un bărbat, al cărui nume era Iosíf, din casa lui Davíd. Iar numele fecioarei era Maria.” (Luca 1,26-27).
”Un înger al Domnului i-a apărut în vis, spunându-i: „Iosíf, fiul lui Davíd, nu te teme să o iei pe Maria, soţia ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Spiritul Sfânt!” (Matei 1,20).
Fecioară. Maria Mama lui Isus dispune de un trup curat, virgin și integru, de un capital de sentimente și energie pe care îl investește integral în relație cu Dumnezeu. Ea dispune de o feciorie integrală pe care i-o dăruiește lui Dumnezeu: corp, minte și suflet.
Fecioria spirituală-teologică presupune a-ți direcționa preocupările, viața, acțiunile și sentimentele față de Dumnezeul cel nevăzut, integrându-le în planul Său, a trăi pentru El, ajungând la situația că: ”Nu mai trăiesc eu ci Hristos trăiește în mine.” (Galateni 2,20); în cazul Mariei, la propriu, nu doar spiritual.
”Pe unul din Treime zămislindu-L, L-ai născut întrupat din tine, pe Cel ce a înnoit legile firi cu nașterea ta, Curată […] de Dumnezeu Născătoare.”[4], iar prin aceasta și noi ”Firii Dumnezeiești părtași ne-am făcut prin tine Născătoare de Dumnezeu Fecioară, …”.[5] Așa cântă liturgia noastră tainele mari pe care le celebrăm.
”Plină de har” (Luca 1,28) și de suprafirească bucurie, Fecioara Maria, imediat după bună vestirea îngerului a vizitat-o pe rudenia ei, Elisabeta. În chip spiritual, ocrotitoarea fiilor ce i-am fost încredințați de pe cruce ”femeie, iată fiul tău” (Ioan 19,26), continuă să ne vegheze și viziteze lumea.
Nu zeiță și cu atât mai puțin ”divă”, Fecioara Maria este mamă ce inspiră mame. Prin ea a venit în lume Mântuitorul Isus. Teologic și spiritual, așa cum a făcut la începuturile Bisericii prin prezența ei în Cenaclu la Rusalii, Maria continuă să însoțească din ceruri Biserica Fiului Său.
Parafrazând cele ce le spunea Isus pe când spăla picioarele ucenicilor, le-am putea aplica temei noastre: ”Dacă Eu, Isus, pe care mă numiți Învățătorul și Domnul – și bine ziceți, căci sunt – v-am cercetat, datori sunteți și voi să vă cercetați unii pe alții.” (cf. Ioan 13,14).
Sărbători cu sănătate, seninătate și plinătate de viață!
† IOAN
Episcop auxilar de Lugoj
_______________________________________________________________
[1] Luminândele reprezintă o categorie de stihiri sau tropare din slujba Utreniei, care se cântă înainte de Laude. Aceste cântări se numesc astfel deoarece, în trecut, se cântau când începea să se lumineze de ziuă, dar și pentru că tema predominantă în majoritatea cazurilor este lumina.
[2] Pentru citatele biblice am folosit Biblia Romano-Catolică de la Iași 2013, iar pentru citatele din psalmi am folosit traducerea Pr. Dr. Liviu Pandrea, Galaxia Gutenberg 2011.
[3] Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur.
[4] Canonul Utreniei din 30 decembrie.
[5] Troparul Născătoarei pe glasul II.
Nr. 018/2021
Sărbătoarea de Crăciun a început cu un itinerar de pregătire sufletească pentru această perioadă, propus de Preasfinţitul Ioan Călin Bot, Episcop Auxiliar de Lugoj, în zilele de 21-23 decembrie, după Sfânta Liturghie de seară. Tema generală a reflecţiilor a fost: „Cine este cel ce s-a născut în Betleem din Fecioara Maria?” Pornind de la textul Luminătorii Sărbătorii Naşterii Domnului
Preasfinţitul Alexandru, Episcop Eparhial de Lugoj a dat citire Scrisorii Pastorale. Redăm un fragment din scrisoarea pastorală: «Sărbătoarea Crăciunului ne face să retrăim cel mai fericit eveniment din istoria omenirii: nașterea lui Cristos, venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu în trup omenesc: „Căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă” (Isaia 9,5). Acest Prunc a sfărâmat jugul care ne apăsa și toiagul care ne lovea spinarea. El este cel Care ne-a împăcat cu Tatăl ceresc și cu prețul sângelui Său ne-a dobândit mântuirea, luând asupra Sa păcatele noastre. Profetul îl numește „Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie” (Isaia 9,5)».