† IOAN

Din mila lui Dumnezeu,
prin grația Scaunului apostolic al Romei
și voința Sinodului Bisericii Române Unite cu Roma,
Episcop al Eparhiei Greco-Catolice de Lugoj

SCRISOARE PASTORALĂ
la sărbătoarea Învierii Domnului – 2025

Clerului, călugărilor, călugărițelor, credincioșilor greco-catolici
și tuturor creștinilor iubitori de Dumnezeu

 

Preacucernici părinți, dragi credincioși

Hristos a înviat!

Trăim o perioadă caracterizată de tulburări politice și sociale la nivel mondial și național. În timpul lui Isus au fost, de asemenea tulburări însă printre toate acestea Dumnezeu a lucrat mântuirea noastră. Tulburările nu opresc lucrarea lui Dumnezeu.

O scrisoare pastorală are rolul de a lumina și hrăni sufletele, chiar de a le și provoca, introducându-le astfel în misterul celebrat, în taina sărbătorii.

Subiectul acestei scrisori pastorale l-am formulat într-o întrebare: Cum e să înviezi din morți? Ce putem cunoaște despre fenomenul, despre experiența învierii?

„Cum?!” Este o întrebare pe care mai multe personaje biblice o pun. Maria din Nazaret îl întreabă pe Arhanghelul binevestitor Gavril: „Cum va fi aceasta, zămislirea de la Spiritul Sfânt?” (cf. Luca 1,34,35). Iar cunoscătorul legii, Nicodim l-a întrebat pe Isus: „Cum poate omul să se nască din nou?” (cf. Ioan 3,4). În fața lucrării lui Dumnezeu, oamenii credinței se întreabă: „Cum e posibil?”

Auzind pentru prima dată întrebarea: Cum e să înviezi din morți? poate părea hazardată. Dar oare nu ne privește? Nu este evident că la un moment dat vom muri fiecare?

Și nu este oare dorința noastră cea mai adâncă aceea de a trăi veșnic?

Și, în fine, expresia cu care se încheie crezul creștin „aștept învierea morților și viața veșnică” nu este una dintre cele mai provocatoare pentru credința și speranța noastră?

Fiind Scriptura Sfântă profetică, întrucât e revelată de Cel ce vede întreaga istorie de deasupra timpului, putem sonda în ea și în privința acestei teme: Cum va fi fiind învierea morților și învierea mea?! Elemente semnificative pentru a crede, nădăjdui și aștepta „învierea morților și viața veșnică” ne pot oferi răspunsurile la întrebarea călăuzitoare a acestei scrisori pastorale.

Cum e să înviezi din morți, Isuse?

În primul rând e așa că ceea ce tu aveai de făcut, ai făcut deja, partea ta e împlinită: „Lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârșit” (Ioan 17,4); „Săvârșitu-s-a! (Ioan 19,30), „am împlinit” partea mea, misiunea pe care am avut-o.

Tu Isuse ai ascultat de Tatăl, L-ai făcut cunoscut, ai urmat drumul pe care te-a călăuzit, planul lui bun, te-ai încrezut deplin, ai suferit, pătimit și ai murit în comuniune cu El și în așteptarea ca El să intervină, știind că negreșit și deopotrivă surprinzător, El intervine la timpul potrivit.

Cum e să înviezi din morți, Isuse?

E așa: că ți se confirmă ceea ce ți s-a spus, promis, e revelat tainic în Scripturi, și ceea ce știai: că Tatăl Te va învia. Însă atunci ți se părea abia posibil, și, poate prea mult.

Psalmul 15 este profetic în privința conștiinței lui Isus în fața pătimirii și a morții cu privire le cele ce vor urma după acestea:

Atotputernice, „nu vei lăsa sufletul meu în Sânurile morții,

Nici da-vei preaiubitului Tău să vadă stricăciunea.

Ci calea vieții Tu mi-o vei arăta,

Căci întru fața Ta e deplina fericire

Și bucurii veșnice la Dreapta Ta! (Psalmul 15,10-11).

Isus, tainic știa că Tatăl „îl va învia” (cf. Romani 10,9). Știa că Tatăl are întotdeauna și în orice situație limită o soluție de rezervă, tainică, necunoscută de noi; că ascultarea față de El până la capăt, nu înșală niciodată așteptările.

De aceea, Isus și-a profețit, tainic, sub numele „Fiul omului” pătimirea, moartea și învierea.

„Pe când erau adunaţi în Galileea, Isus le-a spus: «Fiul Omului are să fie dat în mâinile oamenilor. Îl vor ucide, dar a treia zi va învia».” (Matei 17,22-23).

Cum e să înviezi din morți?

Citim în Evangheliile Sfinte despre învieri ale unor oameni morți: fiica lui Iair, fiul văduvei din Nain și Lazăr din Betania.

Experiența învierii e așa: că te simți chemat pe nume, strigat și auzi de acolo, din moarte.

Așa proceda Isus: „Lazăr, vino afară!” (Ioan 11,43). Te simți atins, luat de mână, ridicat și te ridici. Ochii ți se deschid, așa cum li s-au deschis nevăzătorilor. Vezi lumina, primele culori. Mintea se deșteaptă. Și apoi, când înțelegi ce e cu tine, ce ți se întâmplă, când recunoști glasul ce ți-e familiar, atunci ești inundat de iubire, de recunoștință și de fericire. Însă e mult mai mult și diferit de cum ne inundă pe noi sentimentele, emoțiile, când inima ne e plină și ne vibrează.

„Eu Isus, văzusem morți înviați, de curând pe Lazăr și știu cum e; le știu chipurile, ochii. Însă de data aceasta, cu mine a fost diferit. Voi, acum nu puteți înțelege. Vă lipsește experiența. Ceea ce vă spun Eu, pentru voi, e conținut de credință, dar pentru Mine e experiență vie și mărturie. Experiența personală este imposibil de transmis ca esență. Cum să poți transmite experiența propriu-zisă a învierii?! Acest fapt e unul personal, e ceva ce se petrece între tine și Dumnezeu.”

Poate, unii dintre voi ați avut fericirea vreunei tămăduiri. Unii ați trăit fericirea vre-unei învieri sufletești din moartea păcatului. Aceste experiențe au în ele, vag, ceva din ce însemnă învierea. Însă a învia din morți, pregătit fiind pentru viața veșnică și astfel începând-o – „moartea nu mai are nicio putere asupra ta” (cf. Romani 6,9) – e mult mai mult!

Cum e să te trezești dimineții care niciodată n-a apus? Să te trezești cu cea mai mare poftă de viață, la Viață?

E așa: că evadezi, străbați, intri, te lărgești, te scurgi în două, în trei, în toate lumile, în toate dimensiunile.

„În mormânt cu Trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Spiritul ai fost Hristoase, toate umplându le, Cel ce eşti necuprins.”^[1]

Acest tropar, parte din Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, este o revelație ce ne deschide mintea în privința lumii spiritului liber, liber.

Prin moarte treci pragul și intri în lumea spiritului, lumea atemporalității, în lumea lui Dumnezeu, în împărăția Sa, a îngerilor și a sfinților; a armoniei, a păcii, a frumuseții, a tuturor minunățiilor ce pot și nu pot fi imaginate.

Prin înviere capeți libertatea nevisată și de neimaginat de a te lăsa inundat și de a inunda cu prezența ta cerul și toate dimensiunile.

Ai acces la tainele toate. Aparții binelui, binelui definitiv, binelui veșnic, binelui sigur.

Pe Ea am lăsat-o la urmă, întrucât e prima.

Și apoi mama, Maria, mama e întotdeauna prima legată de viață, primul chip a fost al ei când ai văzut de copil culorile și formele, când ai perceput sentimentele. Zâmbetul ei acela fericit și uimit. Fericit că ești bine și sănătos. Și uimit că ești mai mult decât, ea știe bine, că putea să-ți dea ca om.

Sentimentele care-au vibrat în tine mai intens, la acelea te întorci.

„Privitor la întâlnirea după înviere cu Mama mea, eu Isus, nu vă spun tot. Este ceva ce e numai al nostru. Îi eram și dator! Când aveam 12 ani m-a pierdut și căutat trei zile. Credea că sunt mort, ca și acum: trei zile în mormânt. Dar eu eram în casa Tatălui. Atunci în templu, iar acum în cer. Pentru teama și durerea ei de-atunci, Mamei i-am rămas pe veci dator. ”Îngrijorată, te-am căutat!” (cf. Luca 2,48). Sunt viu Mamă! Eram și sunt cu Tatăl Meu”.

Așa e să-viezi din morți:

Când misiunea care ți-a fost dată e împlinită, prin înviere, ți se confirmă ceea ce știai din credință, întrucât, acum vezi.

Te simți chemat pe nume, ridicat, vezi lumina și apoi recunoști chipul, înțelegi și ești inundat de iubire.

Te trezești dimineții care n-a apus niciodată cu cea mai mare poftă de viață. Evadezi, străbați, intri în lumea spiritului, capeți libertatea, ai acces la toate tainele și aparții definitiv binelui.

Atingi plinătatea, nu poți voi mai mult. Ești în lumină, armonie și iubire, și totul e adevărat și sigur și veșnic.

Așa e să-n-viezi din morți!

În perspectiva zugrăvită mai sus și noi cei care celebrăm Sfintele Paști ale Mântuitorului Isus, îndrăznim să spunem: „Aștept învierea morților!”, deoarece: Hristos a înviat!

Euharistia, împărtășire din Învierea Domnului

Așteptăm cu mare speranță învierea morților, căci vom învia cu certitudine și Îl vom vedea pe Domnul așa cum este! Hristos însuși s-a făcut pe Sine garantul victoriei noastre împotriva morții și a stricăciunii trupului, zicând: „Eu sunt învierea şi viaţa, cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi”. (Ioan 11,25).

O nouă eră a lumii a fost inaugurată atunci când Hristosul mort a intrat în nemurirea trupească, o epocă a veșniciei a început în dimineața Învierii Domnului iar noi primim acces la ea prin celebrarea Sfintelor Taine. Mai întâi prin Sfântul Botez prin care pășim, sufletește, pe această cale a nemuririi. Dar și trupul uman este chemat să se contopească cu Domnul înviat, însă într-un alt fel, propriu lui. Cum?

Tradiția Părinților răsăriteni ne învață că Sfânta Împărtășanie este calea concretă de a participa și trupește la învierea lui Hristos, modul în care Hristos își împlinește făgăduința nemuririi: Oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac (Ioan 6,54). În Euharistie Hristosul înviat ni se dăruiește ca hrană pentru a ne face trupul părtaș la înviere. De aceea sărbătorim Euharistia Pascală nu doar ca Paștele lui Hristos, dar și ca Paștele noastre, căci trecând de la moarte la viață, Isus ne-a deschis calea să trecem și noi dincolo prin El. Într-adevăr avem acces la nemurire numai participând la incoruptibilitatea Trupului nemuritor. Avem acces la nemurire doar prin acest Trup – lăcașul Dumnezeirii, care a primit harul nemuririi și îi poate învia pe prietenii săi în ziua de apoi. Să ne unim de aceea strâns cu El, căci a zis: Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică… și va fi viu în veci (id).

În niciun mod natural nu era posibil ca trupul nostru, o dată otrăvit de păcat să mai reziste descompunerii, să se recompună unitar așa cum a fost creat, și să redevină nemuritor. Dar tocmai pentru aceasta s-a arătat Dumnezeu pe pământ și a pătruns în umanitatea noastră pieritoare, ca prin comuniunea cu Dumnezeirea, omenirea să poată fi îndumnezeită. Nu doar sufletește, căci și trupul este capabil să primească darul vieții veșnice. Pentru a introduce trupul creștinilor în veșnicie, Domnul pătrunde ca hrană în fiecare credincios cu Trupul Său glorificat de înviere și se contopește cu trupurile credincioșilor, asimilându-le în Sine, Căci acest Trup nemuritor al lui Hristos atunci când este în interiorul nostru, preface și transformă totul în Sine… preschimbă totul în propria Sa natură glorificată.

Euharistia rămâne Bisericii leacul împotriva stricăciunii, antidotul care ne împiedică să murim veșnic. Precum un antidot, ea risipește otrava și reface trupului sănătatea. Astfel prin Sfânta Împărtășanie experimentăm trupește învierea, Hristos ne dă bucuria de a gusta deja din învierea Sa, conștienți că deși vor muri, trupurile noastre nu mai sunt supuse definitiv stricăciunii, ci având nădejdea învierii spre viața cea veșnică, sunt deja glorificate.

Să-l primim cu vrednicie în ziua bucuriei Sale, căci doar prin El, Cel ce s-a dovedit superior morții, trupul nostru poate gusta nestricăciunea.

Și după ce am contemplat învierea Lui pentru noi, să așteptăm învierea noastră pregătindu-ne euharistic trupurile ca să fie permanent gata să-l preamărească veșnic pe Acela care dăruiește cu mărinimie omului muritor nemurirea și celui supus stricăciunii nestricăciunea!

Hristos a înviat!

Sărbători cu pace!

† Ioan,
Episcop al Eparhiei Greco-Catolice de Lugoj

[1] La Dumnezeiasca Liturghie: Tropar prescris a se recita de către preot, în taină, după așezarea Sfintelor daruri, pe altar.

 

† IOAN

Din mila lui Dumnezeu, prin grația Scaunului apostolic al Romei
și voința Sinodului Bisericii Române Unite cu Roma,
Episcop al Eparhiei Greco-Catolice de Lugoj

 

Scrisoare Pastorală la sărbătoarea Nașterii Domnului – 2024

 

Clerului, călugărilor, călugărițelor, credincioșilor greco-catolici și tuturor creștinilor
iubitori de Dumnezeu

 

„O mulțime de oaste cerească îl lăuda pe Dumnezeu.” (Cf. Luca 2,13)

Iubiți frați întru Hristos,
Preacucernici Părinți,
Dragi credincioși,

Cu harul Bunului Dumnezeu am ajuns la sărbătoarea Nașterii Domnului. Încă de la începutul postului Crăciunului peregrinez cu gândul în parohiile eparhiei noastre, la preoți, la familiile lor și la miile de chipuri ale dumneavoastră, ale credincioșilor, pe care v-am întâlnit în decursul anului care se apropie de final.

Întrebarea care stă la baza acestei scrisori pastorale – după ce am început să cunosc clerul eparhiei – este: Care sunt nevoile sufletești ale clerului, care odată îmbunătățite vor deveni un plus de binecuvântare și pentru credincioși?

Una dintre aceste nevoi este o cât mai bună calitate a rugăciunii private a preotului, întrucât prin rugăciune ne vine tuturor lumina și harul.

La baza vieții noastre spirituale stă întotdeauna Cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură. Sfântul evanghelist Luca ne introduce în inima tainei Crăciunului prin următoarele cuvinte:

„În ținutul Betleemului erau păstori, stând pe câmp și făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Și iată îngerul Domnului a stat lângă ei și slava Domnului a strălucit împrejurul lor, și ei s-au înfricoșat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeți. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Și acesta va fi semnul: Veți găsi un prunc înfășat, culcat în iesle. Și deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulțime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu și zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire! Iar după ce îngerii au plecat de la ei, la cer, păstorii vorbeau unii către alții: Să mergem dar până la Betleem, să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut și pe care Domnul ni l-a făcut cunoscut. Și, grăbindu-se, au venit și au aflat pe Maria și pe Iosif și pe Prunc, culcat în iesle.  Și văzându-L, au vestit cuvântul grăit lor despre acest Copil.” (Luca 2,8-17)

Am ales această pagină evanghelică pentru a ne călăuzi în celebrarea tainei sărbătorii Nașterii Mântuitorului Isus și în trăirea sfintelor sărbători.

Cuvântul Sfintei Scripturi, Cuvântul lui Dumnezeu, fiind cuvânt viu, Cuvântul unui Dumnezeu veșnic viu, ne călăuzește sufletește introducându-ne în taina lucrării lui Dumnezeu, tot mai adânc. El face să nu rămânem la suprafață, doar la sensul literar al cuvintelor. Cuvântul lui Dumnezeu ne conectează la lumea lui Dumnezeu, la Împărăția Sa și ne comunică lumină și viață dumnezeiască de acolo, din Cer.

Nu avem nevoie doar de informații despre Dumnezeu și de cunoașterea Sa prin lecturi, ci de El însuși, de întâlnirea, viețuirea, comuniunea cu El, așa cum este El, veșnic viu și lucrător, chiar dacă ochii noștri trupești acum nu-l pot vedea.

Am ales această pagină evanghelică în mod particular pentru „revelația” pe care o conține și ne-o prezintă, pentru „deschiderea cerului” și mai ales pentru ceea ce ne descoperă: slava și lauda lui Dumnezeu în ceruri, lăcașul odihnei Sale. Deoarece, dacă cerul nu se deschide, nu ne vorbește, și mai ales nu ne dăruiește ceea ce are pregătit pentru noi, rămânem siguri, pustii. Ce suntem noi fără cer, fără revelație, fără Scriptură, fără har, fără Crăciun și Înviere, fără Creator, fără Tată, fără Dumnezeu?!

Pagina evanghelică prezintă o revelație cerească pe care o numim teofanie – manifestare puternică și rară a lui Dumnezeu, iar păstorilor le este dat să trăiască o experiență pe care ei n-au avut cum să o provoace ci le-a fost dăruită. Ei sunt oameni simpli, la munca lor, nu sunt preoți și nici cititori în stele. Iată că și aici, Dumnezeu îi privilegiază pe cei simpli.

Dumnezeu trimite și în acea ocazie, la Nașterea Domnului, pe îngerii săi ca mesageri, pentru a le transmite oamenilor și lumii mesajul Său: „vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul”.

Mesajul îngeresc îndeplinește mai multe roluri. El indică un loc, Betleemul. Mergând la iesle, păstorii au ocazia să facă primii legătura esențială între Mesia – Hristos Domnul cel prorocit și așteptat – și pruncul înfășat, ajungând astfel la înțelegerea faptului că ceea ce se întâmplă în Betleem este taina lucrării lui Dumnezeu în lume. Ei se vor convinge primii de aceasta și vor deveni vestitori ai tainei Nașterii Domnului, semenilor lor.

Dar revelația la care participă păstorii are și rolul de a-i iniția pe păstori, și cu ei pe noi, în a-L lăuda pe Dumnezeu.

Lauda e spațiu al exercitării, al trăirii intense a raportului omului cu Dumnezeu. În timpul rugăciunii de laudă, relația omului cu Dumnezeu devine comunicare, exprimare, trăire, descoperire, cunoaștere, cale de iluminare și dobândire de har. Când omul se roagă, când adoră, fiindu-i dat uneori „să prindă unda cerească”, nu poate decât să fie încântat de Dumnezeul său. Aceasta este calea primenirii, a prefacerii sufletești, calea ce duce la desăvârșire și la unirea^[1] sufletului cu Dumnezeu.

Revenind la textul biblic citim că: „Deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulțime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu și zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”

Știm ce este și ce se întâmplă pe pământ, dar în Cer, ce este, cum este și ce se întâmplă?

În ceruri e Dumnezeu – Treime Preasfântă, Treime Preadesăvârșită în veșnica sa Slavă. E Dumnezeu izvor de slavă, revărsare de slavă în jurul Său, peste creaturile cerești, în afara Sa, în creație, în lume.

Ce înțelegem prin „slava lui Dumnezeu”? Ce este slava lui Dumnezeu în Ceruri – „la El acasă”, în lăcașul Său Cel Sfânt (Cf. 1Regi 8,39)? Ce trăiesc ființele cerești: îngerii și sfinții în preajma lui Dumnezeu?

Să știm aceasta deoarece, de aici e de pornit, de aici e de luat și reluat startul laudei noastre pământești.

Slava lui Dumnezeu îl desemnează pe El însuși. Slava lui Dumnezeu revelează maiestatea Sa unică în toată existența; Îl revelează pe Dumnezeul cel Atotputernic și autoritatea ce rezultă din aceasta; Îl revelează în splendoarea sfințeniei, a iubirii, a frumuseții, a bunătății și a strălucirii Sale; Îl revelează în dinamismul Său.[2]

Dar ce este participarea la Slava lui Dumnezeu?

Este irezistibilă atracție, este dorință, e veșnică atracție: „Arată-mi slava Ta!” (Exod 33,18), se roagă Moise; „Arată-ni-l pe Tatăl!„ (Ioan 14,8) îi cer lui Isus ucenicii; slava lui Dumnezeu e fascinație copleșitoare.^[3]

Participarea la Slava lui Dumnezeu este o atare atracție încât, pentru împlini o misiune externă și pentru a se „desprinde” – dacă putem spune așa – fie și pentru câteva clipe de la adorarea lui Dumnezeu, îngerii au nevoie să fie „trimiși” (cf. Luca 1,19; 26). Pentru a-și „muta ochii fie și pentru puțin” de la adorarea negrăitului Dumnezeu în vederea unei misiuni, au nevoie de poruncă dumnezeiască.

Se vede că există o ordine: „Mărire lui Dumnezeu întru cele de sus, și pe pământ pace, între oameni bună învoire.” (Luca 2,14). Astfel a tradus acest verset Fericitul Episcop Martir Ioan Bălan.

Mai întâi „Mărire Lui Dumnezeu în Cer”, și de acolo, pe calea laudei, vine pacea pe pământ și buna învoire între oameni. Această ordine, nu poate fi schimbată. Pacea și armonia vin pe calea laudei, pe calea rugăciunii bune.^[4]

Această revelație, și ordinea care o exprimă, are și rolul de normă. Are rolul de a regla după ea: valorile, prioritățile, preocupările, comportamentul uman. „Dumnezeu a aşezat în creaţie un fundament şi nişte legi ce rămân neschimbate. Creaţia s-a înfăptuit în vederea Sabatului şi deci a cultului şi a adoraţiei aduse lui Dumnezeu. Cultul este înscris în ordinea creaţiei. „Nimic să nu puneţi înaintea cultului lui Dumnezeu”, spune regula Sfântului Benedict, arătând astfel dreapta ierarhie a preocupărilor omeneşti. (CBC 346-7)

Impulsul apostolic, misionar, pastoral se naște în principal din acest spirit doxologic, din zelul pentru gloria lui Dumnezeu, din dorința de a aprinde în inimile oamenilor flacăra preamăririi lui Dumnezeu. „Oh, Dumnezeule, să te laude popoarele, să Te laude popoarele toate!” (Psalmul 67,5). Misiunea pastorală se hrănește din contemplarea și gustarea misterelor divine în rugăciunea privată și liturgică, din bucuria rămânerii în intimitate cu Domnul înălțat la Cer, care ne face părtași la misiunea încredințată Lui de Tatăl. „Nimic nu paralizează mai mult apostolatul și misiunile decât diminuarea spiritului doxologic”[5], și nimic nu le însuflețește mai mult decât întoarcerea la principala grijă a Fiului – glorificarea Numelui Tatălui Ceresc -, căci pentru aceasta a fost trimis, să reveleze Numele lui Dumnezeu, să-l facă cunoscut și iubit.

Pentru păstorii de suflete – și nu numai[6] – una dintre normele de căpătâi este practicarea acelui: „mai întâi, Împărăția Lui Dumnezeu” (Matei 6,33). Iar cea de-a doua este: „Mă iubești?! … Păstorește oile și mielușeii mei.” (cf. Ioan 21,15).

Preoții sunt primii care au de descoperit și mereu de redescoperit, mai întâi pentru ei, tainele lucrării lui Dumnezeu, sensul, miezul sărbătorilor pe care le celebrează pentru popor și cu poporul. Marile sărbători sunt teologie, sunt resurse, sunt ocazii de înnoire sufletească. Și odată descoperită și gustată taina lucrării lui Dumnezeu va fi vestită și împărtășită credincioșilor.

Poporul e de chemat în preajma sfintelor sărbători la „limpezirea sufletului” prin spovedanie pentru a putea primi Trupul și Sângele Domnului. Cuminecarea fiind unul dintre cele mai mărețe lucruri pe care îl poate face omul pe pământ. Noi preoții avem datoria de a le aminti acestea credincioșilor și de a le oferi ocazii propice și timp să le împlinească.       

 

Dragi credincioși,

doresc să precizez, în încheiere, că nu puțini preoți și mai ales călugări și călugărițe, pe când dumneavoastră uneori dormiți iar alteori sunteți la muncă, veghează, luptă și adoră pe Dumnezeu în rugăciune privată, doar de Dumnezeu știută și că fac aceasta și pentru dumneavoastră.

Doresc, de asemenea să dedic cu recunoștință această scrisoare pastorală tuturor corurilor parohiilor din eparhia noastră și cântăreților bisericești care își aduc aportul la celebrarea sfintelor slujbe și la înfrumusețarea cultului bisericesc. Continuați să-L lăudați pe Dumnezeu cu iubire și cu dăruire cu gândul de a-i cuprinde și integra pe credincioși în rugăciunea și lauda dumnezeiască!

Vreau, mai ales, să înțelegem că sărbătorile care le avem pe pământ au origine cerească: „M-am coborât din cer” (Ioan 6,38), a spus Isus. Cel a cărui Naștere o celebrăm, vine din Cer și aduce cu El Cerul pe pământ. Iar destinația noastră, la finalul pelerinajului pământesc este Împărăția cerurilor, e Cerul cel nou, când Dumnezeu va sălășlui cu noi, oamenii, și cu toții alături de cetele îngerești vom aduce acolo mărire lui Dumnezeu.[7]

Lauda lui Dumnezeu pe care Biserica, slujitorii ei, bunii credincioși o practică pe pământ, lauda pe care îngerii ne-au revelat-o la Nașterea Domnului, constituie inițierea în lauda veșnică a Împărăției, de care bunul și milostivul Dumnezeu să ne învrednicească pe toți. Amin!

† Ioan,
Episcop al Eparhiei
Greco-Catolice de Lugoj

 

^[1] A unirii, în Hristos și prin Hristos, după cum spune El: „Tu Tată ești în mine și eu în tine, ei să fie una în noi” (Cf. Ioan 17,21). Unire: A-L regăsi pe Dumnezeu în noi, în gândurile, preocupările și sentimentele noastre și a ne regăsi în El, în brațele Sale.

[2] Până când vom ajunge să-L „vedem așa cum este” (Cf. 1Ioan 3,2), noi oamenii avem doar imagini ale Slavei lui Dumnezeu. Profetul Isaia spune: „Am văzut pe Domnul stând pe un scaun înalt și măreț și poalele hainelor Lui umpleau templul. Serafimi stăteau înaintea Lui, fiecare având câte șase aripi: cu două își acopereau fețele, cu două picioarele, iar cu două zburau și strigau unul către altul, zicând: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!” […], porțile se zguduiau din țâțânele lor, iar templul s-a umplut de fum.” (Isaia 6,1-4).

^[3] Dar contemplarea noastră a preoților, cum este? Cum îl adorăm pe Cel pe care îl celebrăm? De unde și cum luăm „startul” celebrărilor? Cum sunt laudele noastre? Lauda de dimineață și de seară (utrenia și vecernia) cerute și de legile bisericii (CCEO Cann. 377; 199 – § 2; 289 – § 2;)? Laudele sunt rânduite tocmai pentru a ne pregăti sufletele pentru dumnezeiasca liturghie.

^[4] Am spus unor preoți, și o scriu și aici: „Ne întâlnim în rugăciune, părinte, în rugăciunea noastră particulară, ne întâlnim în Psaltire, între versetele ei.”

[5] José Rivera și José María Iraburu, Síntesis de espiritualidad católica, Fundación Gratis Date, Pamplona, 2003, pag.199.

[6] CBC 1175 „Liturgia orelor este destinată să devină rugăciunea întregului Popor al lui Dumnezeu. Fiecare participă la funcția preoțească a lui Hristos potrivit locului propriu în Biserică şi circumstanţelor vieţii sale: preoţii, însărcinaţi cu îndatorirea pastorală, pentru că sunt chemaţi să rămână stăruitori în rugăciune şi în slujirea Cuvântului; călugării şi călugăriţele, în virtutea charismei vieţii lor consacrate; toţi credincioşii, după posibilităţile lor: „Păstorii sufleteşti se vor îngriji ca Orele principale, mai ales Vecerniile, în duminici şi în sărbătorile mai solemne, să fie celebrate în biserică în comun. Se recomandă ca şi laicii să recite Oficiul divin, fie împreună cu preoţii, fie adunaţi între ei, sau chiar singuri” (Sacrosanctum Concilium 100).”

[7] „Am auzit un glas din cer […] iar glasul pe care l-am auzit era ca [glasul] celor care cântă cu harpele lor. Ei cântă un cântec nou înaintea tronului lui Dumnezeu” (Apocalips 14, 2-3).

 

† IOAN

Din mila lui Dumnezeu,
prin grația Scaunului apostolic al Romei
și voința Sinodului Bisericii Române Unite cu Roma,
Episcop al Eparhiei Greco-Catolice de Lugoj

 

SCRISOARE PASTORALĂ
la sărbătoarea Învierii Domnului – 2024

Clerului, călugărilor, călugărițelor, credincioșilor greco-catolici
și tuturor creștinilor iubitori de Dumnezeu

 

Preacucernici părinți, dragi credincioși

Hristos a înviat!

În acest an doresc să împărtășesc cu dumneavoastră câteva gânduri pe tema salutului creștinesc pe care îl folosim în perioada pascală: „Hristos a înviat!” Să vedem de unde vine și pe ce se bazează convingerea ucenicilor în privința învierii Mântuitorului Isus, dar și ce efect a avut acest eveniment în viețile celor ce L-au întâlnit pe Isus înviat.

1. Ce este un salut?

Salutul este o formă de curtoazie socială. A saluta pe cineva înseamnă a-l întâmpina cu bunăvoință sau cu bucurie.

Salutul conține și transmite un mesaj. Poate fi o urare, o binecuvântare sau o invocare.

Cel mai teologic salut creștinesc este cel biblic și liturgic deopotrivă: „Hristos în mijlocul nostru!” cu răspunsul: „Este și va fi!”; conform Matei 18,20.[1]

Pe când eram seminarist, am aflat de la rectorul Institutului Teologic Greco-Catolic Sfântul Ioan Evanghelistul din Cluj-Napoca, Părintele Eugen Popa, că astfel se salutau preoții greco-catolici între ei înainte de 1948.

În multe regiuni, greco-catolicii au preluat și salutul romano-catolic: „Lăudat să fie Isus Cristos!” cu răspunsul : „În vecii vecilor. Amin.” Este un salut pe cât de răspândit pe atât de binevenit.

În țara noastră nu este străin nici salutul creștinesc: „Doamne ajută!” practicat în tradiția ortodoxă.

În perioada Pascală ne salutăm cu: „Hristos a înviat!” și răspundem: „Adevărat, a înviat!”

Unii creștini folosesc bucuroși acest salut, alții o fac din obișnuință iar unii poate se și rușinează de el sau pur și simplu nu mai salută creștinește în perioada pascală. Dar să analizăm originile acestui salut.

2. Mai întâi, ceea ce a devenit salut creștinesc este o revelație îngerească, vine din cer, întrucât îngerii sunt mesageri ai lui Dumnezeu. Ei se arată atunci când femeile mironosițe constată faptul că piatra ce închidea mormântul a fost răsturnată, iar în mormânt au rămas doar giulgiurile și mahrama.

„În zorii primei zile a săptămânii, Maria Magdalena și cealaltă Maria au venit să vadă mormântul. […] Îngerul Domnului a coborât din cer, […] și le-a spus femeilor […]: Știu că-l căutați pe Isus cel răstignit. Nu este aici, căci a înviat”. (Matei 28,1-6).

Revelația „Hristos a înviat!” este auzită datorită femeilor. Datorită atașamentului și fidelității femeilor față de Isus, față de corpul său pătimit, mort și înmormântat. Este auzită datorită căutării lor în proaspeții zori ai primei zile a săptămânii, imediat ce legea a permis vizitarea locului îngropării, dar în particular a corpului lui Isus.

3. Anunțul îngerilor: „Hristos a înviat!”, ca răspuns la constatarea mormântului gol, reprezintă împlinirea profețiilor privitoare la înviere.

Regele David, „fiind profet […] a văzut dinainte și a vorbit despre învierea lui Hristos: Nu vei lăsa sufletul meu în Sânurile morții, nici nu vei îngădui ca preaiubitul Tău să vadă stricăciunea.” (Fapte 2,30-31, Psalmul 15,10).

Isus „a început să-i învețe [pe ucenici] că [El,] Fiul Omului trebuie să sufere multe, să fie respins de bătrâni, de arhierei și cărturari, să fie ucis și a treia zi să învie. Și le spunea aceasta în mod deschis.” (Marcu 8,31,32).

Evanghelistul Ioan merge mai adânc. El ne-a lăsat în evanghelia sa următoarele cuvinte adresate Martei de Mântuitorul Isus: „Eu sunt învierea și viața. Cel care crede în mine, chiar dacă moare, va trăi; și oricine trăiește și crede în mine nu va muri în veci. Crezi tu aceasta?” (Ioan 11,25-27).

Isus Mântuitorul se prezintă nu doar ca unul care oferindu-și viața pentru noi va învia, ci se prezintă ca acela care este sursa, izvorul învierii și a vieții pentru noi, atât la nivel natural cât și la nivel supranatural. El este dătătorul vieții veșnice.

4. Realitatea învierii lui Isus Hristos este susținută de faptele sale. În timpul vieții sale publice El a vindecat foarte mulți bolnavi și a înviat morți.

„Dacă nu credeți în mine, credeți faptele [Mele]” (Ioan 10,38). „Faptele pe care le fac în numele Tatălui meu, acestea dau mărturie despre mine” (Ioan 10,25), a spus Mântuitorul.

Sfântul Evanghelist Luca ne relatează despre învierea fiului văduvei din Nain (Luca 7,12-15), precum și despre învierea fiicei lui Iair (Luca 8,49-55).

Iar Sfântul Apostol Ioan scrie în evanghelia sa: în Betania „mormântul lui Lazăr era o grotă, iar [la intrare] era pusă o piatră. Isus a zis: „Ridicați piatra!”. […] [apoi] a strigat cu glas puternic: „Lazăr, vino afară!”. A ieșit mortul legat la picioare și la mâini cu fâșii de pânză […]. Isus le-a zis: „Dezlegaţi-l și lăsaţi-l să meargă!”. (Ioan 11,38-44).

Ce efect va fi avut asupra părinților, fraților, rudeniilor, ucenicilor lui Isus și asupra contemporanilor săi astfel de fapte? Să-ți vezi fiul, fiica, fratele mort și apoi readus la viață prin bunătatea și puterea cuiva?!

Oare nu spusese Isus: „După cum Tatăl învie morții și le dă viață, la fel și Fiul dă viață celor cărora voiește.” (Ioan 5,21); „Eu le dau viața veșnică [oilor mele] și nu vor pieri niciodată. Și nimeni nu le va răpi din mâna mea.” (Ioan 10,28)!? Câtă consolare!

5. Mesajul „Hristos a înviat!” a devenit misiune pentru femeile mironosițe. Ele primesc sarcina de a transmite primele vestea învierii.

„Îngerul […] le-a spus femeilor: […] Știu că-l căutați pe Isus cel răstignit. Nu este aici, […] Mergeți în grabă și spuneți ucenicilor lui: «A înviat din morți” (Matei 28,5-7). Iar ele „întorcându-se de la mormânt, au vestit toate acestea celor unsprezece și tuturor celorlalți”. (Luca 24, 9).

Îngerul, cu mandat ceresc a precizat cele întâmplate. Femeile purtătoare de mir, primele la mormânt, au preluat și transmis mesajul îngeresc ucenicilor lui Isus. Erau copleșite de emoție dar cu o sămânță de speranță în suflete, că ceea ce spun îngerii, confirmat și de ceea ce au văzut – Isus nu mai este în mormânt – se va adeveri: Isus a înviat cu adevărat precum li se spusese.

6. Ucenicii au constatat învierea lui Isus și progresiv au fost nevoiți să se convingă de autenticitatea acesteia, de faptul că Isus cel pe care îl cunoșteau dinainte de pătimire este același cu cel înviat, chiar dacă acum este transfigurat, fiind înnoit prin focul pătimirii și lucrarea minunată a Dumnezeirii.

„A ieșit atunci Petru și celălalt ucenic și au venit la mormânt. Alergau amândoi împreună, […] Simon Petru, […] a intrat în mormânt și a văzut giulgiurile așezate […], a intrat și celălalt ucenic […]. A văzut și a crezut;” (Ioan 20,3-8).

Cum să nu fi alergat la o astfel de veste!? Cu ce suflet, cu ce emoții, ce se va fi petrecut în sufletele ucenicilor alergând spre mormânt în dimineața învierii, pe când Isus încă nu se arătase nimănui?!

Ioan a crezut învierii datorită raportului său unic cu Mântuitorul, datorită curatei sale iubiri, fiindcă iubirea curată vede prima și crede prima.

Doi dintre ucenicii plecați și reveniți de la Emaus, după întâlnirea cu misteriosul călător recunoscut ca fiind Isus doar după gestul frângerii pâinii, primesc confirmarea de la ceilalți ucenici care rămăseseră în Ierusalim: „Domnul a înviat într-adevăr și s-a arătat lui Simon” (Luca 24, 34).

Apostolul Toma confirmă, ceea ce inițial a refuzat să creadă, că Isus li s-ar fi arătat ucenicilor „în seara primei zile a săptămânii” (Ioan 20,19-20). Mântuitorul a revenit pentru el și i-a zis: Toma: „[…] nu fi necredincios, ci credincios!”. Toma a răspuns și i-a zis: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” (Ioan 20,27-28).

Pe malul Tiberiadei, Isus li se arată ucenicilor, pentru a treia oară. Era dimineață și Ioan îl recunoaște: „Domnul este!” (Ioan 21,7). Petru se aruncă în apă și înoată spre El. Ajunși la țărm găsesc masa pregătită: „Fiilor, veniți de prânziți! Și nici unul din ucenici nu îndrăznea să-L întrebe: Cine ești Tu?, știind că este Domnul”. (Ioan 21,12).

Acel „nu îndrăzneau să-L întrebe pe Isus: Cine ești Tu?” poate avea și sensul: Ne-ai convins și copleșit cu învierea Ta, Isuse. De ce rămâi misterios?! De ce ești Tu, cel atât de bine-cunoscut dar și-atât de nou, atât de altfel, de transfigurat, aproape, și în același timp de neatins. Tu ești! Te recunoaștem din cele ce ni le spui, din bine cunoscutele tale gesturi și din grija ta ca să avem hrană, pâine.

„După pătimirea sa, Isus li s-a prezentat [ucenicilor] viu, cu multe dovezi, arătându-li-se timp de patruzeci de zile și vorbindu-le despre cele privitoare la împărăția lui Dumnezeu.” (Fapte 1,3).

Ucenicii lui Isus au avut nevoie să parcurgă un drum și au avut nevoie de semne pentru a se convinge de autenticitatea învierii Sale.

7. „Apostolii dădeau mărturie cu multă putere despre învierea Domnului Isus și toți se bucurau de mult har.” (Fapte 4,33).

„Petru […], împreună cu cei unsprezece, și-a ridicat glasul și le-a vorbit […]: „Bărbați israeliți, […] pe Isus Nazarineanul, […] pe care voi l-ați răstignit și ucis prin mâinile celor fărădelege, pe acesta Dumnezeu l-a înviat,” (Fapte 2,14-24). „Și noi toți suntem martorii acestui [fapt].” (Fapte 2,32).

Iar înaintea Sinedriului continuă: „Să vă fie cunoscut tuturor și întregului popor al lui Israel: în numele lui Isus Hristos Nazarineanul, pe care voi l-ați răstignit, dar pe care Dumnezeu l-a înviat din morți, stă acesta [ologul de la poarta templului] înaintea voastră vindecat!” (Fapte 4,10). „Noi nu putem să nu vorbim despre ceea ce am văzut și am auzit”. (Fapte 4,20).

8. Imnografia Bisericii de răsărit cântă misterioasa și nescrisa, în evanghelii, revelație a învierii lui Isus la Maria, Mama Sa: „Îngerul a strigat celei pline de har: Curată Fecioară, bucură-te! Și iarăși zic: bucură-te! Că Fiul tău a înviat a treia zi din mormânt”. Cântând atât și nu mai mult, imnografia Bisericii face un paralelism între bunăvestirea întrupării și bunăvestirea învierii lui Isus, Mariei.

E de neimaginat ca Preasfânta Fecioara Maria să nu-l fi întâlnit pe Isus Fiul său înviat, chiar dacă într-un mod unic și de nedescris. Poate, relatarea unei astfel de întâlniri, de mistică unire de suflete și vieți e de negrăit, imposibil de pus în cuvinte.

De la profeți, de la îngeri, de la femeile purtătoare de mir, de la apostoli, trecând prin generații și generații, salutul „Hristos a înviat!” a ajuns până la noi. Cum îl primim, cum îl înțelegem, cât îl prețuim; cum și cui îl vom transmite mai departe?

Sărbători Pascale, preacucernici părinți și dragi credincioși, întru implorarea darului păcii în lume, cu lumină și bună rodire în viețile noastre!

Hristos a înviat!

† Ioan,

Episcop al Eparhiei
Greco-Catolice de Lugoj

 

[1] „Unde doi sau trei sunt adunaţi în numele meu, sunt şi eu acolo, în mijlocul lor”. (Matei 18,20); „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii!” (Matei 28,20).

 

† IOAN

Din mila lui Dumnezeu,
prin grația Scaunului apostolic al Romei
și voința Sinodului Bisericii Române Unite cu Roma,
Episcop al Eparhiei Greco-Catolice de Lugoj

 

SCRISOARE PASTORALĂ

la sărbătoarea Nașterii Domnului – 2023

 

Clerului, călugărilor, călugărițelor, credincioșilor greco-catolici și
tuturor creștinilor iubitori de Dumnezeu

 

Vă binevestesc vouă bucurie mare. (Luca 2,10)

 

Iubiți frați întru Hristos,

Tema pe care o propune această scrisoare pastorală este bucuria; bucuria adusă din Cer și vestită de îngeri.

„În ținutul acela [al Betleemului] erau păstori, stând pe câmp și făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Și iată îngerul Domnului a stat lângă ei și slava Domnului a strălucit împrejurul lor, și ei s-au înfricoșat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeți. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul.” (Luca 2,8- 11).

Personajele paginii evanghelice la care facem referință sunt păstorii și îngerul. Vestea îngerului îi trimite pe păstori spre copilul Isus, căruia îi stau alături mama Sa Maria și dreptul Iosif, tatăl ocrotitor.

Păstorii sunt oameni simpli. În condițiile de atunci ei împlinesc o muncă obișnuită pentru a-și întreține familiile, muncă ce are exigențele și dificultățile ei.

E noapte, e liniște, și acest fapt permite tainei să se reveleze. În timpul nopții gândurile omenești se așază și se limpezesc, iar căutările se luminează, uneori și prin vis.

Confirmarea autenticității apariției îngerului și a mesajului adus de el, vine din faptul că păstorii sunt mai mulți și își pot verifica experiența unul cu altul, precum și din faptul că semnele indicate de înger coincid cu ceea ce vor afla în Bethleem: „au găsit pe Maria, pe Iosíf şi copilul culcat în iesle”. (Luca 2,16)

Păstorii sunt primii destinatari ai bucuriei aduse din cer. Rolul lor, după ce vor cerceta și se vor convinge de autenticitatea viziunii, este de a împărtăși mesajul și bucuria și altora.

După acest model și considerând elementele ce se regăsesc în evanghelia citată, păstorii sufletești de azi au rolul de a primi, păstra și transmite bucuria cerească lumii în care trăiesc. Dar ei, păstorii sufletești au și rolul de a pregăti sufletele pentru a primi tainica bucurie: „Vi s-a născut un Mântuitor” (Luca 2,11).

Mesajul bucuriei vine printr-un înger. „Cinstitele puteri cerești fără de trupuri”, cum le definește Biserica de Răsărit, spiritele netrupești, sunt ființe cerești care fac legătura între Dumnezeu cel negrăit și lumea noastră, lumea spiritelor întrupate.

Îngerii sunt mesageri divini care apar în istoria mântuirii în momente cruciale cu rolul de a preciza teologic cele ce se întâmplă. Așa a fost la Buna vestire, când Arhanghelul Gavril îi spune Fecioarei Maria: „Vei zămisli şi vei naşte un fiu şi-l vei numi Isus. […] Va fi numit Fiul Celui Preaînalt […]. Spiritul Sfânt va veni asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; […] iar sfântul care se va naşte va fi numit Fiul lui Dumnezeu.” (Luca 1,31-35).

Tot la fel, prin mesaje îngerești este înștiințat și dreptul Iosif cu privire la sarcina din sânul Mariei, logodnica sa, și la ceea ce îi cere Dumnezeu în acel context. Îngerii apar din abundență cu ocazia Nașterii lui Isus. Tot ei clarifică semnificația mormântului gol și a giulgiurilor părăsite la Învierea lui Isus și, în fine, precizează semnificația înălțării Sale la Ceruri.

Asemenea îngerilor, mesageri ai lui Dumnezeu, preoții au misiunea de a căuta în rugăciunea lor – dialog cu Dumnezeu, înțelesul semnelor timpului, misiunea de a preciza și de a transmite generației de azi mesajul evangheliei.

Contextul în care are loc Nașterea lui Isus, din multe puncte de vedere nu este diferit timpurilor noastre: pe atunci, era stăpânirea romană, erau taxele, era munca dură de toate zilele, erau îngrijorările vieții. Și venirea lui Mesia cel profețit părea că întârzie.

În zilele noastre „stăpânirea” este mai subtilă, e ideologică; munca e tot grea și îngrijorările nu lipsesc; Isus – Mesia rămâne în mare parte necunoscut și ignorat.

Generalizând, putem spune că avem azi un context și saturat și tentat. Ne-am săturat de reclame ce ne mint și uneori reușesc să ne păcălească și să ne fure. Ne-am săturat de promisiuni ce vin din multe părți. Există în societatea noastră o saturație de informații care nu ne sunt necesare și, pentru o anumită pătură socială, o saturație a bunăstării.

Multitudinea religiilor, a confesiunilor și a pseudo-religiilor lărgește și mai mult confuzia. E un context în care devine tot mai simplu ca fiecare să-și creeze propria religie pe care nici nu mai e dispus să o confrunte cu autenticitatea religiei și a confesiunii sale declarate.

Suntem adesea tentați, ispitiți. Scara tentațiilor este extrem de accesibilă și de largă mai cu seamă acum, prin intermediul internetului. Diferitele tentații ne tulbură și nu ne lasă să fim noi înșine, să avem receptivitatea necesară primirii unui mesaj autentic și curat venit din Cer.

 

Iubiți credincioși,

Să ne oprim la cuvântul „bucurie” din mesajul îngeresc.

Făcând parte din sfera afectivă, bucuria este o emoție umană fundamentală. Lumea, și noi cu ea, avem nevoie să ne bucurăm. E plăcut, reconfortant, benefic și dătător de energie să fim bucuroși. Însăși starea noastră de sănătate are de-a face cu acest sentiment.

Bucuria este un sentiment de satisfacție, de armonie și de plinătate care vine pe neașteptate, naște în inimă ca un dar și nu poate fi stârnit artificial.

Desigur că există mai multe tipuri de bucurie în funcție de dimensiunea umană în care aceasta naște, și pe care o atinge mai intens. În imnografia Bisericii de Răsărit regăsim doi termeni pentru acest sentiment: „bucurie” și „veselie”.

Există o bucurie curată a naturii numită „veselie”, – dar există și o bucurie spirituală care vine din lucrarea și atingerea lui Dumnezeu.

Bucuria este și un sentiment profund religios, un dar al lui Dumnezeu de la care provine, este rodul iubirii Sale pentru noi – întâlnind răspunsul nostru la aceasta. Bucuria aparține inimii mesajului biblic.

Din cuvintele Prorocului David exprimate în Psalmul 50, înțelegem că cel mai adânc motiv al bucuriei este conștiința mântuirii: accesul la Dumnezeu, prietenia Sa, comuniunea cu El, perspectiva cerurilor deschise. Aceasta o cere Prorocul David trezit din nebunia păcatului său: „dă-mi iarăși bucuria mântuirii” (Psalmul 50,14). Fără această bucurie care i-a însoțit viața, el nu mai poate trăi.

Se vede că avem nevoie să ne fie indicat, precizat și mereu reamintit care este fundamentul și izvorul adevăratei noastre bucurii. E necesar să ne conectăm la sursa bucuriei ținând sufletul înălțat spre ea. Până și ucenicii lui Isus, atât de apropiați Lui, au nevoie de această precizare. Atunci când bucuria lor era succesul misionar și biruința asupra lucrării răului, Maestrul le spune: „Bucuraţi-vă, mai ales pentru că numele voastre sunt scrise în ceruri.” (cf. Luca 10,20).

Motivațiile bucuriei religioase sunt date de experiența cu­noașterii tainelor lui Dumnezeu, a misterului Întrupării Cuvântului Său, a tainei Împărăției Cerurilor deschise, precum și de experimen­tarea în simplitate a fraternității și a comuniunii cu semenii. Toate acestea sub privirea lui Dumnezeu.

Bucuria care vine din Cer, de la Dumnezeu, prin înger, creează un cadru, o atmosferă. Un suflet trist este închis și nu poate fi receptiv și primitor. În același timp bucuria care vine din Cer are putere creatoare. Arhanghelul Gavril se prezintă Mariei cu acest mesaj: „Bucură-te!” (Luca 1,28), iar imnografia Bisericii de răsărit cântă faptul că „deodată cu glasul Arhanghelului, Cuvântul lui Dumnezeu s-a întrupat” în sânul Fecioarei. (cf. troparul Născătoarei de Dumnezeu glasul I). Bucuria cea mare devine începătoare de viață și creatoare.

Mesajul bucuriei este: „Astăzi, vi s-a născut Mântuitorul care este Hristos Domnul.” (Luca 2,11).

Prorociile privind venirea lui Mesia în lume abundă în Vechile Scripturi, și El este așteptat cu dor de poporul credincios al lui Israel. Femeia samarineancă o spune spontan: „Știm că va veni Mesia care se cheamă Hristos.” (Ioan 4,25).

Omul, creat după chipul lui Dumnezeu și pentru comuniunea cu El, poartă în adâncul sufletului său dorința de Dumnezeu – chiar și atunci când nu știe aceasta și nu știe să o exprime.

Conținutul mesajului de bucurie adus de înger ne privește în mod fundamental. Privește atât starea noastră sufletească: primirea harului Divin și viețuirea în Hristos, cât și soarta noastră după trecerea prin pragul morții. Isus vine să aducă mântuirea deplină a omului, în realitatea existenței sale, în viața aceasta și pentru veșnicie.

Din punct de vedere biblic, mai întâi e de precizat că „Dumnezeu însuși vrea ca toţi oamenii să se mântuiască.” (cf. 1Timotei 2,4). Observăm apoi faptul că înșiși ucenicii, ascultându-l pe Isus vorbind despre mântuire, o resimt ca pe o provocare de netrecut: „Atunci, cine se poate mântui?” (Marcu 10,26), întreabă ei. „Cine va crede şi va fi botezat” (Marcu 16,16) și va rămâne „statornic” (cf. Luca 21,19), „răbdând până la sfârșit” (cf. Matei 24,13), acela va fi mântuit, răspunde Isus.

Această mântuire care vine prin Hristos Isus, o cântă Fecioara Maria în imnul Magnificat: „spiritul meu se bucură în Dumnezeu, Mântuitorul meu” (Luca 1,47); o privește întrupată, copleșit, dreptul Simeon ținându-L în brațe pe Mesia: „ochii mei au văzut mântuirea Ta (Luca 2,20); o descoperă și vestește Apostolul Andrei fratelui său Simon: „L-am găsit pe Mesia!” (Ioan 1,41), și lăsând toate, îl urmează împreună.

Hristos Isus „va mântui poporul său de păcate” (Matei 1,21), dar și poporul trebuie să lucreze la mântuirea sa „cu frică și cu cutremur” (Filipeni 2,12). E mântuirea adevărată pe care Isus o împlinește vizibil, în cotidian: „Astăzi s-a făcut mântuire acestei case” (Luca, 19,9), o parte însă a acestei mântuiri e conținută tainic „în speranţă” și se va revela la timpul său, „căci în speranţă am fost mântuiţi.” (Romani 8,24).

Mântuitorule Isus, vestit păstorilor din Betleem de îngerul trimis din cer, învață-ne să descoperim și să trăim prospețimea bucuriei Nașterii Tale. Prin întruparea Ta ne-ai deschis poarta spre fericirea veșnică. Lucrează, te rugăm, mântuirea în comunitățile, familiile și sufletele noastre și ne dăruiește timpuri de pace.

 

Iubiți credincioși,

Eparhia de Lugoj a trecut în anul 2023 prin evenimente rare. Plecarea la cele veșnice cu misiunea împlinită a Preasfințitului Episcop Alexandru și apoi instalarea noului episcop au cerut mobilizare, energie și resurse în a organiza evenimentele care s-au succedat.

A început organizarea structurilor de conducere, consultative și operative ale eparhiei, demers care cere un anumit timp, acomodare și formare în vederea bunei colaborări. Cere, de asemenea, ca – mai ales preoții – având diferite competențe, să găsească în ei disponibilitatea și generozitatea de a contribui, în jurul noului episcop și sub călăuzirea lui, la bunul mers al eparhiei, al protopopiatelor și al parohiilor, pentru binele sufletelor de păstorit.

Am sărbătorit de curând împlinirea a 170 de ani de la înființarea Eparhiei de Lugoj; o sărbătoare frumoasă, ocazie de rememorare a trecutului, a lucrării lui Dumnezeu prin Biserica Greco-Catolică în Banat, ocazie de conștientizare a zestrei moștenite; ocazie de comuniune, de bucurie și de înnoire a speranței.

Suntem recunoscători și îi încredințăm zilnic în rugăciune Bunului Dumnezeu pe toți binefăcătorii eparhiei noastre care și în anul ce se încheie au sprijinit proiectele eparhiei, parohiile și pe preoții noștri, în diferite moduri.

Tuturor, clerului, călugărilor, călugărițelor și dumneavoastră iubiților credincioși vă dorim sărbători cu sănătate, pace și har!

 

† Ioan,
Episcop al Eparhiei
Greco-Catolice de Lugoj

ALEXANDRU,
Din mila lui Dumnezeu și grația Sfântului Scaun Apostolic al Romei,
Episcop român unit, greco-catolic al Eparhiei de Lugoj 

Onoratului cler
și iubitorului popor credincios
har, binecuvântare și mântuire de la Dumnezeu-Tatăl
și de la Domnul nostru Isus Cristos

„Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Lc 2,14)

Iubiţi fraţi întru preoţie,
Iubiţi credincioşi,
Iubiții mei fii sufletești,

Din mila lui Dumnezeu am ajuns din nou să sărbătorim Nașterea Domnului nostru Isus Cristos, Sfântul Crăciun, zi de mare bucurie pentru noi toți, căci este începutul mântuirii noastre.

În Simbolul credinței pe care-l recităm la fiecare Sfântă Liturghie, spunem: „Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a coborât din ceruri, și S-a întrupat de la Spiritul Sfânt și din Maria Fecioara și S-a făcut om”.

Omenirea ajunsese sub stăpânirea diavolului. Nu ne puteam adresa lui Dumnezeu cu cuvântul Tată.

Isus este acela care, prin venirea Sa în lume, prin patima și moartea Sa, a adus mântuirea neamului omenesc și a îmblânzit mânia lui Dumnezeu ce era asupra noastră.

La Betleem, Nașterea Fiului lui Dumnezeu are loc într-un mod cu totul diferit. Iosif și Maria se regăsesc în situația a doi părinți rătăciți printre străini; necunoscuți de nimeni; nimenea nu-i primește, nimenea nu le acordă nicio atenție. În această atmosferă se va naște Fiul lui Dumnezeu, într-un staul de oi, într-un grajd.

Semnele momentului nașterii sunt evidente, iar Iosif și Maria se văd nevoiți să se retragă la capătul satului, afară din sat, la marginea Betleemului, la o stână. Aici, Maria îl va aduce în lume pe fiul ei, Care este Fiul lui Dumnezeu, Mesia. Patul în care nou-născutul va fi așezat imediat după naștere este o iesle. Într-un târziu, vor veni păstori de la alte stâne. Aceștia vor da primul semnal cu privire la importanța evenimentului, pentru că lor le-a vestit îngerul.

„Şi iată îngerul Domnului a stătut lângă ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor, şi ei s-au înfricoşat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Şi acesta va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle” (Lc 2,9-12).

 Iubiți credincioși,

Ca să înțelegem mai bine atmosfera din Betleem la Nașterea Fiului lui Dumnezeu, vom observa că în preajma Lui s-au aflat niște oameni, având o profesie care nici până astăzi nu se bucură de prea mare prestigiu. Să fie oare această descriere alcătuită pentru a ne inspira milă și compasiune? Nici vorbă! Descrierea pe care o face Sfântul Evanghelist Luca este străbătută de accente mult mai profunde. Textul este încărcat cu profunde idei de credință și este îmbrăcat într-o înaltă teologie.

Venirea în lume a acestui copil capătă, în evanghelia lui Luca, imediat, semnificația venirii în lume a copilului mesianic.

Ne găsim la Betleem, în cetatea lui David, cel care stă la baza dinastiei din care se va naște Cristos. Iosif și Maria sunt descendenți din această dinastie.

Profeții Samuel (16,15) și Miheia (5,1) au anunțat de mult că Mesia se va naște din neamul lui David și în cetatea lui David și că se va naște în sărăcie dar și că nașterea lui va aduce pace și bucurie în întreaga lume.

Așteptările cele mai frumoase și cele mai profunde ale lumii s-au împlinit, deși, în afară de Iosif și Maria, nimeni nu știe acest lucru. Domnia lui Cezar Augustus, spre deosebire de toți ceilalți împărați romani, este cea mai liniștită și mai lipsită de conflicte.

Dumnezeu S-a făcut om și se află deja între oameni, chiar dacă, deocamdată, acești oameni sunt Maria, Iosif și niște bieți ciobani. Cerul însuși se deschide pentru o clipă și le comunică păstorilor vestea cea minunată.

Noi, cei de aici și din lumea întreagă care prăznuim Nașterea Domnului cu focuri de artificii și beculețe colorate coordonate de condensatori și alimentate cu energie electrică, ne sprijinim, în această sărbătoare de bucurie, pe ceea ce ne-au comunicat păstorii-ciurdari în Sfintele Evanghelii, așa că nu putem pretinde că nu știm, că n-am auzit și, de aceea, credem.

Lucru ciudat, în cronicile de epocă, Nașterea lui Isus trece neconsemnată și neobservată, deși momentul este acela în care destinul întregii omeniri se schimbă.

Cine ar fi bănuit că recensământul dictat de Cezar Augustus se va constitui ulterior în actul oficial de înregistrare a Nașterii Fiului lui Dumnezeu?

Cine nu-L descoperă pe Dumnezeu în aceste așa-zise coincidențe, este de compătimit.

Recensământul dictat de Cezar Augustus îi trimite pe Maria și Iosif de la Nazaret tocmai la Betleem.

Acest recensământ aranjează lucrurile în așa fel ca profețiile făcute cu sute de ani în urmă, despre care Augustus habar nu avea, să se împlinească.

Pe baza recensământului dictat de Cezar Augustus de la Roma și pe baza consemnărilor privind domnia lui Irod cel Mare la Ierusalim, după mai mult de 500 de ani, un călugăr – Dionisie cel Mic – a determinat, pe bază de calcule, data nașterii lui Isus. Calculele ulterioare, făcute cu și mai multă precizie de către alți cercetători, au dovedit că Dionisie ar fi greșit cu vreo 6-7 ani. Puțin contează această eroare față de cei peste 2000 de ani care au trecut de atunci, iar în fața eternității nu contează deloc. Mult mai importantă este intuiția lui Dionisie cel Mic, care a știut să stabilească în Dumnezeu punctul de cumpănă al omenirii: Nașterea lui Cristos.

Nașterea lui Cristos este culmea care desparte două lumi: lumea înainte de Cristos (î.d.C.) și lumea după Cristos (d.C.). Nașterea lu Cristos subîmparte apoi lumea de după Cristos în alte două lumi: lumea celor cu Cristos și lumea celor fără Cristos.

„Lăudați și cântați și vă bucurați” pentru că S-a născut Cristos, iar noi, din mila lui Dumnezeu, facem parte din lumea celor care cred în Cristos.

Iubiți credincioși,

În ultimii doi ani (2020, 2021), omenirea întreagă a fost afectată de așa numitul virus SARS-Cov-2 (Covid-19), ceea ce a perturbat viața socială și spirituală a lumii întregi.

Din luna februarie a anului curent 2022, o foarte mare neliniște îngrijorează întreaga planetă, datorită atacurilor armate ale Rusiei asupra țării vecine Ucraina. De circa zece luni, această cumplită situație încă nu încetează. Sunt zeci de mii de morți, distrugeri de bunuri materiale, foarte mulți migranți care-și părăsesc locuințele. Războiul continuă…

Rugăm pe Isus Cristos, Care a venit între noi, să oprească războiul, să se restabilească pacea!

În anul 2022, Bunul Dumnezeu ne-a învrednicit să vedem realizată statuia Fericitului Ioan Bălan (1880-1959), Episcop martir greco-catolic român de Lugoj. Statuia a fost realizată de sculptorul Simion Moldovan din Reghin, a fost turnată în bronz la firma Santa Met din Sovata, amplasată în fața Catedralei greco-catolice din Lugoj și sfințită la data de 20 noiembrie 2022.

În încheiere, aducem mereu mulțumiri Bunului Dumnezeu pentru toate harurile primite și în acest an.

Dimpreună cu P.S. Părinte Călin Ioan Bot, Episcopul auxiliar al Eparhiei noastre de Lugoj, Vă dorim tuturor Crăciun fericit, cu sănătate şi bucurii, iar Anul Nou 2023 să vă aducă belşug de haruri de la Pruncul Isus.

Sărbători fericite!
La mulți și fericiți ani!

Cu arhierești binecuvântări,

† ALEXANDRU
Episcop de Lugoj

Dată la Palatul Nostru Episcopal din Lugoj, la Praznicul Nașterii Domnului,
Anul Domnului 2022.

Însemnare: Această pastorală se va citi în fiecare biserică parohială la Sfânta Liturghie în prima zi de Crăciun, iar în filii a doua zi.