Tema evenimentului: „Ne vărsăm amarul sau… Con-versăm? Conversații dificile în cuplu și familie”.

În perioda 23-25 august 2021, la Gărâna jud. Caraș-Severin, a avut loc o întâlnire cu familiile de preoți pe tema conversațiilor dificile în cuplu și familie.

„Firești, dar inconfortabile, conflictele sunt percepute ca o amenințare și un pericol pentru căsnicie sau pentru relațiile de familie.” (Domnica Petrovai)

Plecând de la acest pasaj provocator, am încercat noi, cele 6 cupluri participante, să descoperim cât de prețioase sunt momentele în care pare că totul o ia razna și suntem în mijlocul unui război împotriva celuilalt.

Psihoterapeutul Domnica Petrovai care a răspuns cu drag invitației noastre, ne-a însoțit în această descoperire și valorizare a momentelor dificile din familie.

Am descoperit cu surprindere că neînțelegerile și discuțiile aprinse pe care le avem uneori cu soția/soțul sunt de fapt semnale care ne conduc, dacă reușim să ieșim din zona de confort și să „locuim” cu aceste stări, la nevoile neîmplinite ale soției/soțului.

Am descoperit că după aceste momente furtunoase, reconectarea cu celălalt joacă un rol foarte important și previne posibile rupturi în cuplu.

În sfârșit, am descoperit că iubirea nu „pică din cer”, ci este rezultatul contribuției și a muncii fiecăruia. Da, iubirea este un dar ce ne vine de la Dumnezeu, dar fără o participare angajată a celor doi ea se transformă doar într-o amintire a „ce bine era la început”.

Suntem recunoscători lui Dumnezeu care a trimis binefăcătorul ce a făcut posibile aceste zile, Domnicăi Petrovai pentru navigarea profesionistă pe aceste subiecte, Preasfințitului Ioan pt încurajarea constantă și prezență la finalul acestor zile, precum și cuplurilor care au avut curajul și bucuria de a fi alături în acest demers de formare intelectuală și sufletească.

Pr. Robert Trubiansky şi soţia sa Dana.

Universitatea Pontificală a Sfintei Cruci din Roma oferă un curs online gratuit (MOOC) în limbile engleză, spaniolă şi italiană intitulat „Comunicarea instituțională a Bisericii: management, relații și strategie digitală”.

Scopul cursului este de a oferi o cunoaștere de bază a comunicării instituționale a Bisericii, de la competențele Directorului de comunicare la strategiile departamentale, de la management la interacțiunea cu publicul extern și relațiile cu mass-media, cu accent pe prezența Bisericii în mediul online mai cu seamă pe rețelele sociale.

Cursul se adresează atât profesioniștilor din domeniul comunicării bisericești care doresc să se perfecționeze, dar si colaboratorilor din cadrul eparhiilor/diecezelor sau ale altor instituții bisericești în domeniul comunicării, rectorilor de seminarii și conducătorilor instituțiilor bisericești cu sarcini manageriale, alumnilor (foștii studenți) ai Facultăţii de Comunicare, ca activitate de formare permanentă, operatorilor pastorali de comunicare și potențialilor studenți interesați de studii în comunicare instituțională.

Conținutul modulelor

Cursul este împărțit în 4 unități de predare care vor necesita un angajament de aproximativ 2-3 ore pe săptămână. Pe parcursul fiecărei săptămâni este necesar să se urmărească lecțiile video (fiecare având o durată de 3-15 minute), apoi trebuie parcurse testele de autoevaluare, consultarea materialelor de aprofundare propuse de profesor și folosirea forumului pentru a pune întrebări sau a interacționa cu ceilalți participanți. Activitățile pot fi urmărite în orice moment al zilei.

• Primul modul (13-19 septembrie) are un caracter introductiv și va aborda subiecte precum: competențele departamentului de comunicare; calitățile și sarcinile directorului de comunicare; diferența dintre publicul intern și cel extern; și câteva propuneri pentru comunicarea de criză. Relatorul va fi Prof. Daniel Arasa, Decanul Facultății de Comunicare Socială Instituțională a Universităţii Sfintei Cruci – Roma.
• Cel de-al doilea modul (20-26 septembrie) se concentrează pe Comunicare și management: reputația organizației, conducerea oamenilor și structura departamentului, precum și relațiile cu alte departamente vor fi câteva dintre subiectele discutate de profesorul Marc Carroggio.
• Cel de-al treilea modul (27 septembrie-3 octombrie) se va axa pe comunicarea externă și pe relația cu mass-media. Profesorul Giovanni Tridente va explica importanța cultivării relației cu mass-media, evoluția biroului de presă în era digitală și comunicarea prin intermediul evenimentelor, printre alte subiecte.
• Cel de-al patrulea și ultimul modul (4-10 octombrie) este dedicat prezenței în mediul digital. Prof. Juan Narbona va sugera câteva elemente strategice pentru a comunica pe internet prin intermediul rețelelor sociale într-un mod eficient, care să respecte identitatea instituției.

Pentru înscriere, este necesară crearea unui cont pe platforma de predare Discere-On Demand folosită de Universitate, de unde se poate accesa cursul în limba preferată: https://discere-ondemand.pusc.it/

MOOC-urile de la Universitatea Pontificală a Sfintei Cruci nu acordă credite universitare. Cu toate acestea, se va elibera un certificat de participare la finalizarea activităților.

Sursa: a se vedea aici.

S-ar putea considera desuetudine  reluarea, pe plan scriptic a numelor și faptelor cantonate într-un timp trecut. Este, încă, de un interes prezent, restabilirea locului cuvenit într-o clasificare socială, al celor cu relevanță constantă, permanentă.

„Principi” ai preluării și transmiterii pildelor cristice, a preceptelor evanghelice, preoții dintâi și succesorii familiei Radu au împlinit cu rigurozitate exigențele cârmuirii credinței creștine.

Dintr-o gamă diversificată a profesiilor, am ales categoria preoților. Cu devoțiune vocațională, fără a absolutiza faptele misiunii lor preoțești, numele marcante ale generațiilor din familia Radu înrudită îndeaproape cu familia Maior, pot fi tălmăcite într-un singur cuvânt „Biserică”.

Preoții „dinastici” aparținători predominant genealogiei Radu au urmat pilda apostolică și n-au primit talantul în zadar, au urmat îndemnul apostolului Pavel „aduceți-vă aminte de mai marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu, priviți cu luare aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le credința”.

Destructurăm din răsfiratul arbore genealogic al „Rădeștilor” fragmente biografice ale  numelor cu rezonanță în rândul slujitorilor altarului, porniți la drumul cu voite renunțări la superficialele recompense lumești.

 În acest spațiu limitat al prezentării succintelor aspecte de viață , ne orientăm înspre păstrarea criteriului ascendenței cronologice și selectăm din acest neam extins, opt frați cu numele Radu, nume individualizate prin alegerea misiunii lor preoțești, descendenți  stabiliți  în localități transivănene apropiate geografic, dar cu rădăcina în localitățile Tâmpăhaza- Uifalău, unite și denumite, primind toponimul Rădești.

 Intercalăm în această listă și punctăm nume de preoți  proveniți din familiile Radu și Maior, înrudite  apropiat și începem cu Ioan Maior, care chiar dacă a activat în profesii laice, s-a format la școală teologică.  Alăturăm, cu același nume, pe Ioan  Maior (n. 1861) fost protopop în Aiud, pe Ioan Marian, urmaș al „Rădeștilor”, preot în  Beldiu, (Alba), apoi Gligor Radu, care a urmat cursurile teologice la Oradea, Teodor Radu, preot în Meșcreac (senatul protopopesc Tâmpăhaza-Rădești)[1].

În acest context, cu loc restrâns pentru comentarii extinse, rămânem la nume reprezentative pentru categoria diferențiată a preoților și-l pomenim, omagial, pe Demetriu Radu, parte din înaltul cler al Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică. Cu rigurozitatea misiunii de chemere la viața etică și moral-creștină, Demetriu Radu a ales să-și urmeze statutul unei demnități suverane. Aplicând vechiul slogan „Ex re nomen habet”, Demetriu Radu și-a căpătat renumele ca urmare a săvârșirii unor fapte de seamă, bisericești și culturale.

Eludăm datele biografice detaliate și redăm semnificative însemnări care-i conturează personalitatea.

A urmat studii superioare de teologie și filozofie absolvite la Roma, (hirotonit în anul 1885), îndreptățit, numit profesor de teologie și apoi rector al Episcopiei Catolice din București, asesor al Sfântului Scaun mitropolitan din Blaj, mai apoi, instalat în 16 mai 1897 și consacrat Episcop al Diecezei Române Unită cu Roma, Greco-Catolică, din Lugoj, numit Episcop greco-catolic, în 1903, la  Oradea, în anul 1918 a făcut parte din Prezidiul Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, a fost ales senator în Parlamentul României, funcție care i-a adus sfârșitul tragic în 8 decembrie 1920.

Episcopul Dr. Demetriu Radu a activat cu onoare în domeniul scrisului, publicând articole în revista „Unirea” de la Blaj, post-mortem i-a fost publicat un volum de „Predici” (Oradea, 1923), lucrare de referință, care contează încă pentru cercetătorii în domeniul istoriei bisericii române, este „Istoricul Diecezei Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, Lugoj, Șematism”, scris și tipărit la Lugoj, în anul 1903, cu ocazia jubileului de 50 de ani de la înființarea Episcopiei Române Unită cu Roma, Greco-Catolică, de Lugoj.

Secvențial, am desprins din înfăptuirile sale majore în  Episcopiile Lugoj și Oradea, segmente din șirul celor recunoscute.

Concis, evidențiem contribuția sa la ridicarea cultural-socială a credincioșilor din zona hunedoreană, în vremea episcopatului său la Lugoj, prin construcții sau reparări de biserici și școli. A numit preoți acolo unde era de lipsă (Vețel, Râu Alb, Dobra), în timpul conducerii sale, s-a construit biserica de la Răchitova, s-au executat reparații fundamentale la Mănăstirea Prislop, la bisericile din Hațeg, Lunca Cernii, Silvașul de Jos, Balomir, s-au constuit școli românești în localitățile Romos, Ciula Mare, Vălișoara, Densuș, Răchitova, Fărcădin, Lunca Cernii, Clopotiva, Bărbăteni, Petros, Merișor[2].

Aportul său financiar s-a concretizat în construirea Bisericii din localitatea natală, sfințită în anul 1910, cu ocazia aniversării a 25 de ani de la hirotonirea sa întru preoție. I-a fost adus un „laudatio” din partea fratelui său Iacob Radu,  care a scris cartea „Biserica Sf. Uniri din Tâmpăhaza-Uifalău, Întru mărirea lui Dumnezeu prin pogorârea spiritului sfânt pentru Unirea Românilor cu Sf. Biserică a Romei, ridicat-au acest Sf. Locaș Episcopul Demetriu Radu” , publicată la Oradea, în anul 1911.

Vrednic urmaș al preoților proveniți din marea sa familie (au mai avut încă un frate și o soră),Iacob Radu (1869-1932) a studiat teologia și filosofia la Blaj, apoi la Roma, a activat  ca profesor de religie la Blaj, apoi, numit vicar la Hațeg, canonic la Lugoj.

 Lăsăm la o parte implicarea sa cu atribuții  vicariale și relevăm folosul său în domeniul scrisului. A lăsat înscrise în bibliografia istoriei Bisericii noastre titlurile de cărți: „Istoria Vicariatului Greco-Catolic al Hațegului”, Lugoj, 1913; „Manuscriptele bibliotecii Episcopiei Greco-Catolice din Oradea Mare”, București, 1923; „Doi luceferi rătăcitori. Gheorghe Șincai și Samuil Micu”, București, 1924; „Samuil Vulcan, Episcop român al Oradiei Mari, 1806-1839”, Oradea, 1925; „Episcopul Vasile Erdeli 1843-1862”, Oradea, 1928; „Foști elevi români-uniți ai școlilor din Roma”, Beiuș, 1929; „Istoria Diecezei Română Unită a Orăzii Mari”, Oradea, 1930.

În perioada în care a coordonat spiritual viața preoților și a credincioșilor din Vicariatul greco-catolic al Hațegului a efectuat vizite canonice în localitățile   arondate, urmărind starea fizică a bisericilor și a școlilor, înscriind istoricul lor în lucrarea „Istoria Vicariatului Greco-Catolic al Hațegului”, în care este înregistrat inventarul Bisericilor, mai ales al  cărților deținute. S-a preocupat și de biblioteca Vicariatului specificând în lucrarea sa :„Din Bisericile din Vicariat am adunat un număr frumos de cărți bisericești vechi, unele rare…suntem datori să le evidențiem”.

Referitor la această grupare a cărților vechi existente în biblioteca Vicariatului din Hațeg, a scris, în anul 1913, „Consămnarea cărților vechi care se  păstrează în biblioteca vicarială din Hațeg”, înregistrând 195 de „opuri” în 230 de volume, cărți manuscrise sau tipărite cu valoare patrimonială.

Cu recomandări în ce privește școlarizarea tinerilor, în cartea sa, din 1911, dedicată noii construiri a Bisericii din Rădești (Tâmpăhaza-Uifalău, sfințită în anul 1910), se adresează explicit  generațiilor urmașe: „Nepoții care se vor învrednici de a fi trimiși la școală, să ia și ei pildă de la atâția cărturari și oameni învățați și să se silească ca prin învățătură și bună purtare să susțină cinstea și frumosul nume la care au ajuns prin niște fii atât de vrednici cele două sate”[3].

Propovăduirea i s-a adeverit, ridicându-se din același neam preotul Augustin Radu, (1876-1937)[4] numit protopop al protopopiatului Hunedoara-Deva. A ocupat și funcțiile, revizor diecezan, contabil al Casei centrale diecezane din Lugoj și asesor consistorial.

 A oficiat în Biserica greco-catolică din Deva din anul 1924. Și-a respectat responsabilitățile și îndatoririle preoțești  și a coordonat protopopiatul răspunzând tuturor solicitărilor Episcopiei.

Deasupra îndeplinirilor obișnuite, s-a remarcat interesul depus pentru construirea Bisericii greco-catolice în Deva. Prin adrese oficiale a cerut sprijinul material  forurilor superioare, dar și parohiilor din protopopiat. A propus ceremonia așezării pietrei fundamentale în data de 20 iulie 1937, reprogramată pentru data de 6 august 1937[5]. Viața nu i-a îngăduit bucuria participării la celebrarea evenimentului mult pregătit. În necrologul său se încunoștința decesul, în 6 august 1937.  A fost înmormântat în cimitirul din Deva , lângă mormântul fiicei sale Constanța (soția sa și alți doi fii ai săi au fost înmormântați la Vărădia).

O importanță aparte, pentru biografia sa, o are documentul- fila manuscrisă,în care și-a însemnat arborele genealogic. Primul nume notat, Crăciun Radu,  „rădăcina”  rămuroasei familii, tată a opt copii, care au lăsat vrednici urmași.  La sfârșitul acestei „scheme cronologice” a menționat: „Scrisă după narațiile lui Mihail Radu din Meșcreac, fiul lui Todor Radu din Beldiu, care a fost fiul lui Crăciun Radu din care se trage toată familia-de mâna mea adică de Aug. Radu fiul lui Mihail R. nepotul lui Todor R. și strănepotul lui Crăciun Radu, Lugoj la 6 decembre 1919, Aug. Radu”. Pe verso –ul filei a însemnat „Tabela genealogică a familiei Radu din Beldiu, (Uifalău) Rădești, Meșcreac, Lorinți și Pețelca, jud. Alba inferioară în Ardeal, scrisă după spusele lui Mihail Radu din Meșcreac, de fiul său Aug. Radu preot gr.-cat. revizor diecezan și contabil al Cassei centrale diecezane gr.-cat. din Lugoj, în a. 1919”.

Această „construcție” genealogică, cu anume considerente, poate fi socotită o„ frescă” nominală a Familiei R adu și familiilor colaterale, dar cu rădăcină genealogică comună.

Preotul-protopop Augustin Radu a scris și a semnat, în „14 mai 1937 la Deva”, un „Testament privat scris”, prin care a lăsat moștenire în bani și imobile, neamurilor,  urmași ai săi. printre ele menționându-l  pe nepotul, preotul gr.-cat. Victor Lazăr, din Benic (Alba), care pentru fidelitatea sa față de Biserica Catolică a Romei, după anul 1948, a suportat opresiunile din partea mai marilor vtemii. Prin „Testament”, protopopul  Augustin Radu îi dăruia acestui nepot al său „veșmintele de corp cu caracter preoțesc, asemenea și cărțile cu caracter teologic, bisericesc”. În  mod special  a precizat partea materială revenită Bisericii gr.-cat. din Deva, un scaun de îngenunchere și o sumă consistentă de bani  obținută din dobânzile unor depuneri pesonale, bancare.

Motivația subiectivă a reconstituirii profilului acestor nume emblematice, ierarhizate ecleziastic,  a pornit de la reamintirea celui care a trasat calea spirituală a Bisericii greco-catolice din Deva.

Augustin Radu[6] întâiul protopop oficial numit, al Devei cu strădanie a așezat Biserica  din această localitate, la loc de căpătâi, într-o rânduială firească a rolului și rostului acestor instituții spirituale, purtând cu onoare numele predecesorilor săi,  nume ale acestor preoți cu o recunoscută structură intelectuală și o individualitate moral-creștină, distinctă, rămași  încă pilduitori .

Prof. Maria Basarab

__________________________________________________

[1] I. Radu, Biserica Sf. Uniri din Tâmpăhaza-Uifalău, Întru Mărirea lui Dumnezeu prin Pogorârea Spiritului Sfânt, pentru Unirea Românilor cu Sfânta Biserică a Romei, ridicat-au acest Sfânt Locaș Episcopul Demetriu Radu, Oradea, 1911, p. 70; A. Radu, Arborele genealogic al familiei Rădeștilor, locuitori azi în Beldiu, Rădești (Uifalău), Meșcreac, Lorinți și Pețelca din județul Albei inferioară, mss., 1919, Șematismul, Arhidieceza Alba Iulia și Făgăraș, 1900, p. 116

[2] SJHAN , Arhivele Statului Hunedoara, Fond Protopopiatul gr.-cat. Hunedoara, Vicariatul gr.-cat. Hațeg, documente despre Episcopul  Demetriu Radu, passim

[3] I. Radu, Biserica S. Uniri din Tâmpăhaza- Uifalău, Oradea, 1911, p. 70

[4] M. Basarab, Protopopiatul Român Unit cu Roma, Greco-Catolic Hunedoara-Deva, compendiu, Deva, 2013, p. 97-102

[6] M-au determinat, pentru a începe această  scurtă scriere,  și alte motive, aparent, minore,tot de ordin sentimental: bunicul celor doi, Demetriu și Iacob, din partea mamei lor, Gherasim Maior, a fost căsătorit întâi cu Todorica Sârbu (decedată tânără) originară din Cisteiul Român, localitatea mea natală, iar Lucia (Hațegan) fiica preotului gr.+cat.Victor Lazăr, a rămas buna mea colegă, în specialitatea carte veche,  la Muzeul din Alba Iulia.

Dragi frați în Hristos Domnul și dragi prieteni,

 În așteptarea sfintelor sărbători: Nașterea Domnului, Tăierea împrejur – Anul nou și Botezul Domnului, sufletește, asemenea unui refren, mă însoțește luminătoarea sărbătorii Nașterii lui Isus: ” Cercetatu-ne-a pe noi de sus Mântuitorul nostru, Răsăritul răsăriturilor, și cei din întuneric și din umbră am aflat adevărul: că din Fecioară s-a născut Domnul.” Împărtășesc cu voi gândurile și sentimentele pe care acest imn le-a suscitat în sufletul meu.

Luminătoarea[1] Utreniei sărbătorii Nașterii Domnului este un imn bisericesc ce se cântă la slujba Laudei de dimineață, la sfârșitul Canonului și înainte de Laude.

Acest imn este Scriptură meditată, contemplată, trecută prin mintea și sufletul cald de iubire pentru Dumnezeu al Sfinților Părinți care se rugau în ritmul vremurilor de atunci, în tihnă. Este Scriptură devenită sinteză, esență, ”strop de har”. Este Scriptură întrupată în vieți de oameni, bărbați și femei, și găsită credibilă, inspiratoare și împlinitoare de vieți omenești. Este Scriptură devenită prin meditație poezie și apoi cântată de zeci și sute de generații de călugări, de cântăreți bisericești și preoți, de înaintașii noștri la sărbătoarea Crăciunului.

Luminătoarea preia versetul 16 al capitolului 7 din Evanghelia sfântului Luca: „Un mare profet s-a ridicat printre noi” şi „Dumnezeu a vizitat poporul său”. (cf. Luca 1,68; 19,44)[2] și pornind de la acesta face o sinteză a evenimentului celebrat: precizând că suntem vizitați, Cine este Cel ce ne vizitează, ce ne aduce această vizită și cine a contribuit cel mai mult făcând-o posibilă.

Am fost ”cercetați”, căutați, vizitați de Dumnezeu.

Din punct de vedere teologic și filosofic, a putea fi vizitați și ajunși de Dumnezeu, este un fapt, un gest fundamental. Dacă Dumnezeu Creatorul n-a căutat lumea, nu i-a vorbit în limbaj perceptibil, dacă nu s-ar fi revelat, dacă n-ar fi instaurat cu omul un real dialog, dacă acest lucru nu e posibil și nu s-a întâmplat, atunci nu avem ce discuta despre nici o religie. Atunci suntem singuri.

Am fost oare vizitați de Dumnezeu?!

”Unde ești Adam?!” (Facere 3,9) […] ”Cáin: „Unde este Ábel, fratele tău? (Geneză 4,9). Dumnezeu ne-a cercetat pe când noi ne ascundeam în ”întuneric și în umbra morții” (cf. Matei 4,16), căci unde nu e prezent Dumnezeu și lumina Sa, e moarte.

”Domnul Dumnezeul lui Israél […] a vizitat şi a răscumpărat poporul său” (Luca 1,68) spune preotul Zaharia uimit de zămislirea lui Ioan. „Un mare profet s-a ridicat printre noi” şi „Dumnezeu a vizitat poporul său” (Luca 7,16) sunt cuvintele contemporanilor lui Isus la vederea faptelor sale minunate, aici fiind vorba despre învierea fiului văduvei din Nain.

Am fost vizitați prin întruparea Cuvântului lui Dumnezeu. ”Isus a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut” (cf. Luca 19,10): ”drahma pierdută” (Luca 15,4), ”oaia rătăcită” (Luca 15,8).

În viața Sa publică, Isus participă pentru prima dată la un ospăț de nuntă și asigură ”vinul cel bun” (Ioan 2,10); merge la masa unui păcătos public: ”Zaheu, azi trebuie să fiu în casa ta” (Luca 19,5), asumându-și acuza ”că mănâncă cu vameșii și păcătoșii” (Luca 19,7); înmulțește pâinile săracilor (Matei 14), apare pe malul lacului Tiberiada așteptându-i pe pescarii osteniți cu pește prăjit (cf. Ioan 21,9) și mănâncă împreună cu ucenicii ”cu dor” ultima cină (cf. Luca 22,15). Câtă surpriză și bucurie aduce în toate aceste contexte în care caută, vizitează, împărtășește cu omul ceea ce are bietul om dar și ceea ce are și este El!

Dumnezeu cel ”negrăit, necuprins, nevăzut, neajuns …”[3] ajunge prin întrupare la noi, între noi și în noi. Iubirea găsește soluții, punți de legătură, modalități de comunicare și comuniune, face posibilă trecerea cea de netrecut, din Cer pe pământ, din veșnicie în timp curgător și din Spirit în materie pentru a ne vizita.

Prin Hristos Isus Fiul Său, Dumnezeu continuă în modul Lui să ne viziteze și acum când ni se spune să nu facem și să nu primim vizite. Îi știm noi oare recunoaște chipul și sesiza tainica prezență?!

Cine ne-a cercetat? Cine ne cercetează?

”Mântuitorul nostru”, ”Isus” (Matei 1,21), ”Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu” (Matei 16,16), Domnul, Emanuel – ”Dumnezeu-cu-noi” (Matei 1,23), și totuși, cu toate aceste precizări:

”Cine este Acesta, de care ascultă natura dezlănțuită și înfricoșătoare?!” (cf. Marcu 4,41) se întrebau ucenicii lui Isus. ”Până când scoți suflerul din noi, de ești tu Hristos, cel profețit și așteptat, spune-ne-o.” (cf. Ioan 10,24) îl provocau iudeii. ”De unde ești tu?” (Ioan 19,9) l-a întrebat Pilat. În prezența lui Isus, în contactul cu El, în prezența sa misterioasă se naște spontan întrebarea: ”Cine ești?!”, ”De unde vii?!”

E Cineva de sus. De cât de sus? ”Mai presus de ceruri” (cf. Psalmul 8,2; 56,12), dintr-o altă dimensiune, spațiu, lume. Cerul, lumea lui Dumnezeu, împărăția Sa, lumea spiritului, nu ne apar imediat familiare și conciliabile cu natura, dar sunt posibil de compatibilizat. Accesul la Dumnezeu, comunicarea și comuniunea cu El e posibilă, întrucât suntem creați după ”chipul Său” (Geneză 1,27).

Ce fel de ”Răsărit” poate fi Cel care a creat răsăritul?! E ”Răsăritul, răsăriturilor”. E Cel care a spus: ”Să fie lumină! (Geneză 1,3), Acela ”fără de care nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut” (Ioan 1,3). E Creatorul luminii, izvorul luminii. Este Cel care singur a putut spune despre sine ”sunt lumina lumii” (Ioan 8,12), realitate teologică pe care o manifestă pe Tabor unde ucenicii îi văd chipul strălucind (cf. Matei 17,2). Este Același care în Împărăția Cerurilor ”va lumina toate și pe toți cu lumina sa asemeni unui soare” (cf. Apocalips 22,5).

Este Acela Care dacă n-ar fi ”răsărit din Tatăl” mai înainte de nașterea timpului – ”Mai înainte de luceafăr precum roua te-am născut.” (Psalmul 109) – n-ar fi existat nici primul răsărit: ”Să fie lumină!” (Geneză 1,3), nici un răsărit sau apus, și nici noi care să ne împrospătăm viața cu răsărituri și să o liniștim cu apusuri.

În astfel de experiențe spirituale se nasc lauda și contemplarea: Cel ce ”umpli de uimire răsăritul și apusul” (Psalmul 64,9), ”Lăudați voi slujitorii Domnului pe Domnul” (Psalmul 134,1). Mare har este a prinde gustul laudei gratuite a lui Dumnezeu!

Face parte din misiunea preoțească străduința de a arăta – prin cultul celebrat și predicare – cum Dumnezeu ne iubește, fierbinte și proaspăt și că oricât de ”neajuns” ar fi e compatibil sentimentelor pe care El le-a așezat în noi.

Ce ni s-a întâmplat prin intermediul acestei vizite dumnezeiești?!

Domnul cercetează și în întuneric întrucât pentru El ”bezna întunecime n-are, ci noaptea strălucește deopotrivă zilei” (Psalmul 138,12), El vizitează lumea întunecată, lumea din întuneric, pe noi cu ea și în ea, exact așa cum este.

Prin această cercetare a Domnului, am aflat adevărul. Care adevăr? Că deasupra ”sferei beznei lumii” există o ”Lumină iubitoare de oameni” pe care o numim Dumnezeu: ” Dumnezeu este lumină” (1Ioan 1,5). Că nici în bezna și întunericul acestei lumi omul nu este uitat. Că Dumnezeu a intrat cu adevărat, așa cum este El, în lumea noastră.

Dacă există un Adevăr deasupra noastră, care cuprinde lumea, există și un adevăr ce se naște și crește în interiorul sufletului nostru și de acolo începe să ne lumineze viața și să lumineze vieți. E ”Spiritul adevărului, pe care lumea nu-l poate primi pentru că nu-l vede şi nici nu-l cunoaşte. Dar voi îl cunoașteți, pentru că rămâne la voi şi va fi în voi.” (Ioan 14,17). Suntem așadar cuprinși de adevăr din două părți: de Sus, dinafară, dar și din interior.

Dar Adevărul este o persoană vie: ”Eu sunt adevărul” (Ioan 14,6) a spus Isus. Aceasta presupune că adevărul nu este doar un concept abstract, un deziderat, o realitate manipulabilă, ci o realitate vie, dialogală și comunicabilă, o Persoană pe care o putem întâlni, ba și conviețui cu ea.

Ce fel de adevăr? Unul care eliberează din întuneric. ”Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va elibera” (Ioan 8,32). E mare paradoxul omului și al umanității care își dorește libertatea și deopotrivă se teme de ea, parcă neștiind ce să facă cu ea, cum să o folosească, cum să decidă curajos și asumat. Iată că și procesul eliberării sufletești are nevoie de însoțire. Și în demersul eliberării avem nevoie să fim încurajați; deoarece libertatea autentică produce și o anumită teamă.

Există cel puțin două condiții ale eliberării prin adevăr: a rămâne în cuvânt și a fi discipoli. „Dacă rămâneți în cuvântul meu, sunteţi cu adevărat discipolii mei şi veți cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va elibera”. […] Aşadar, dacă Fiul vă va elibera, veți fi într-adevăr liberi.” (Ioan 8,31-36).

Adevărul ”se măsoară” cu Evanghelia, se dobândește și se păstrează urmând învățătura lui Hristos Isus. Ceva este adevărat numai dacă este deopotrivă și bun și frumos, și în măsura în care conduce la bucurie, pace și plinătate de viață.

Pentru noi, preoții, discernământul spiritual este nu numai un demers personal, ci și o misiune și un instrument în păstorirea celor încredințați, iar criteriile abia enumerate ne sunt repere.

Cine a contribuit cel mai mult făcând posibil ca Dumnezeu să ne viziteze. Cine a fost ”actorul” principal?!

Biserica de Răsărit a făcut normă liturgică din a sărbători a doua zi după praznicele împărătești personajul care a fost cel mai implicat în eveniment. A doua zi de Crăciun este dedicată Maicii Domnului.

Preasfintei Fecioare Maria i-au fost atribuite zeci de nume teologice, simbolice și metaforice în încercarea de a spune ceva despre taina ființei, vieții și misiunii sale unice. Aici este folosit unul biblic-teologic.

Adevărul pe care-l cântăm uimiți este că ”din Fecioară s-a născut Domnul”, ”biruind rânduiala firii”. Nici nu se putea altfel. Dacă Isus nu este deopotrivă Fiul lui Dumnezeu Tatăl: ”Fiul meu ești Tu, eu astăzi te-am născut” (Psalmul 2,7), și totodată fiul Fecioarei Maria, atunci este un simplu om asemenea nouă și nu poate ”mântui lumea de păcate” (Matei 1,21), nu le poate șterge.

Fecioară. ”Însuşi Domnul vă va da un semn: iată, fecioara va zămisli şi va naşte un fiu, căruia îi va pune numele „Emanuél”.” (Isaia 7,14); Dacă Isus nu este zămislit și născut dintr-o fecioară, despre ce fel de ”semn” poate fi vorba?! Ce semn ar fi dacă o tânără, tocmai sacrificându-și fecioria – cum este rânduiala firii – ar zămisli și ar naște?!

”Îngerul Gabriél a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galiléea, al cărei nume era Nazarét, la o fecioară logodită cu un bărbat, al cărui nume era Iosíf, din casa lui Davíd. Iar numele fecioarei era Maria.” (Luca 1,26-27).

”Un înger al Domnului i-a apărut în vis, spunându-i: „Iosíf, fiul lui Davíd, nu te teme să o iei pe Maria, soţia ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Spiritul Sfânt!” (Matei 1,20).

Fecioară. Maria Mama lui Isus dispune de un trup curat, virgin și integru, de un capital de sentimente și energie pe care îl investește integral în relație cu Dumnezeu. Ea dispune de o feciorie integrală pe care i-o dăruiește lui Dumnezeu: corp, minte și suflet.

Fecioria spirituală-teologică presupune a-ți direcționa preocupările, viața, acțiunile și sentimentele față de Dumnezeul cel nevăzut, integrându-le în planul Său, a trăi pentru El, ajungând la situația că: ”Nu mai trăiesc eu ci Hristos trăiește în mine.” (Galateni 2,20); în cazul Mariei, la propriu, nu doar spiritual.

”Pe unul din Treime zămislindu-L, L-ai născut întrupat din tine, pe Cel ce a înnoit legile firi cu nașterea ta, Curată […] de Dumnezeu Născătoare.”^[4], iar prin aceasta și noi ”Firii Dumnezeiești părtași ne-am făcut prin tine Născătoare de Dumnezeu Fecioară, …”.[5] Așa cântă liturgia noastră tainele mari pe care le celebrăm.

”Plină de har” (Luca 1,28) și de suprafirească bucurie, Fecioara Maria, imediat după bună vestirea îngerului a vizitat-o pe rudenia ei, Elisabeta. În chip spiritual, ocrotitoarea fiilor ce i-am fost încredințați de pe cruce ”femeie, iată fiul tău” (Ioan 19,26), continuă să ne vegheze și viziteze lumea.

Nu zeiță și cu atât mai puțin ”divă”, Fecioara Maria este mamă ce inspiră mame. Prin ea a venit în lume Mântuitorul Isus. Teologic și spiritual, așa cum a făcut la începuturile Bisericii prin prezența ei în Cenaclu la Rusalii, Maria continuă să însoțească din ceruri Biserica Fiului Său.

Parafrazând cele ce le spunea Isus pe când spăla picioarele ucenicilor, le-am putea aplica temei noastre: ”Dacă Eu, Isus, pe care mă numiți Învățătorul și Domnul – și bine ziceți, căci sunt – v-am cercetat, datori sunteți și voi să vă cercetați unii pe alții.” (cf. Ioan 13,14).

Sărbători cu sănătate, seninătate și plinătate de viață!

  † IOAN
Episcop auxilar de Lugoj

_______________________________________________________________

[1] Luminândele reprezintă o categorie de stihiri sau tropare din slujba Utreniei, care se cântă înainte de Laude. Aceste cântări se numesc astfel deoarece, în trecut, se cântau când începea să se lumineze de ziuă, dar și pentru că tema predominantă în majoritatea cazurilor este lumina.

[2] Pentru citatele biblice am folosit Biblia Romano-Catolică de la Iași 2013, iar pentru citatele din psalmi am folosit traducerea Pr. Dr. Liviu Pandrea, Galaxia Gutenberg 2011.

[3] Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur.

[4] Canonul Utreniei din 30 decembrie.

[5] Troparul Născătoarei pe glasul II.

Acest an, fast, al Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică, ne face părtași spiritual, la sărbătoarea sfântă a beatificării Episcopilor martiri, prin Liturghia oficiată, la Blaj, de Papa Francisc, în 2 iunie 2019, în timpul vizitei apostolice în țara noastră.

Într-un mod conștient, nu eludăm generațiile clericilor, care s-au detașat de viața obișnuită trăind, printr-un devotament întru totul consacrat Bisericii Române Greco-Catolice, dar păstrând proporția, recunoaștem supremația martirajului pentru credința creștină.

Într-un cadru extins al retrospectivei, considerăm potrivit, acum, să pornim cu începutul istoriei acestei Biserici și să ne întoarcem, relevând individualitatea distinctă a Episcopului Atanasie Anghel. Prin evocarea personalității sale, deosebim pe cel care  a deschis calea spre o identitate instituțională a Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică, desigur, fără a absolutiza, reconsiderăm astfel, deschiderea orizontului spre „clerul luminat”, școlit, al preoților.

Mărturisitor al credinței creștine, fără a-i detalia datele biografice, Atanasie Anghel,  fiul preotului Ioan din Bobâlna (protopopiatul Orăștiei),  a trecut prin înalte funcții preoțești, fiind numit Mitropolit al Bălgradului, ( Alba Iulia) hirotonit, întâi, de episcop ortodox, în București.

O succintă  completare a biografiei ne trimite în istoria familiei, menționând numele înaintașilor, pornind de la Preotul Moise,  care a plecat  din Banat, în timpul în care o parte a Banatului  a fost „pașalâc” turcesc (1552-1716), a ajuns preot la Ciuci-Vârfurile (Arad), apoi la Abrud, la Renghet (Orăștie), și la Poiana (Zlatna). Fiul său, Luca preot în Poiana a fost urmat în preoție de fiul Ioan preot în Bobâlna, cel care a fost tatăl preotului Anghel, viitorul episcop Atanasie, nume preluat prin călugărie[1]. Preotul Ioan avea moșie în Ciugud-Alba, și rang nobiliar, motivându-se, în unele scrieri, descendența sa genealogică[2].

 Ne oprim, acum,  asupra părții a doua a vieții sale și reamintim că, după moartea survenită suspect, a întâiului Episcop greco-catolic, Teofil, a urmat Atanasie Anghel, care în 22 iunie 1698,  a fost hirotonit Episcop Unit, numit oficial  în data de 20 martie 1701.

Desfășurându-și activitatea preoțească în timpul a trei confesiuni religioase, distincte, ortodoxism, calvinism și romano-catolicism, Episcopul Atanasie a ales a sluji Biserica Greco-Catolică Română. Lui i-a urmat o perioadă continuă, în care s-a urmărit  o restructurare radicală religioasă și culturală în Transivania.

Sructură interioară puternică, Atanasie Anghel a aprobat schimbarea sa confesională, fiindcă a înțeles că, Unirea Bisericii Române cu catolicismul Romei, era, în fapt, o reîntoarcere la Biserica-Mamă,  cea catolică.

Trecerea sa la Biserica Unită s-a sprijinit pe pregătirea sa teologică și culturală, care fără o supra apreciere, se baza pe învățătura acumulată în școala calvinească din Alba Iulia, unde se învăța gramatica și limba latină[3].

Într-o succintă prezentare a activității sale episcopale,  consemnăm organizarea Sinodului din 7-24 octombrie 1698, când mărturisirea de credință a fost depusă de Episcop,  protopopi, preoți și câte 3 laici din fiecare comună, de toți 2772 persoane, care au semnat Declarația de Unire a Bisericii Române cu Roma, în numele poporului[4]. Punctăm, doar, ideea esențială,menționând, că după prima Declarație  de Unire, semnată în timpul înaintașului său, Teofil, Episcopul Atanasie Anghel a semnat din nou și extragem un fragment. „Noi mai jos scrișii, Vlădica, protopopii și popii bisericilor românești dăm în știre tuturor cărora se cuvine… din buna noastră voie ne unim cu Biserica Romei cea catolicească… și ne mărturisim…prin această carte de mărturia noastră… s-a dat  în Bălgrad, în anii domnului 1698 în 7 zile ale lui octombrie”. S-au  recunoscut cele 4 puncte dogmatice ale religiei catolice: supremația Papei de la Roma, locul de curățire a sufletului, purgatoriul, folosirea azimei, simbolul jertfei lui Cristos și coborârea sfântului Spirit de la Tatăl și de la Fiul, fililoque.

Semnalăm că, printre cei 38 de  protopopi semnatari ai Declarației de Unire cu Roma s-au aflat nume ale celor din zona Hunedoarei, acum Dieceza de Lugoj: Gheorghe din Hațeg, Ioan din Hunedoara, Ilie din Criș (Zarand), Daniil din Ilia, Adam din Cugir.

Consecvența Episcopului Atanasie Anghel l-a motivat să semneze încă odată, împreună cu martori,  Declarația, în 7 septembrie 1700, drept urmare, în anul următor, 1701, a fost invitat, oficial, la Viena, când și-a expus cerințele Sinodului și unde în 19 martie 1701 a fost hirotonit, iar în 24 martie același an, a fost sfințit Episcop, primind în dar,  medalionul de aur cu chipul Împăratului, o cruce împodobită cu pietre scumpe și titlul de consilier al Împăratului Leopold.

În cunoștință de cauză, Episcopul a înțeles însemnătatea urmării  Unirii Bisericii Române cu Roma,  pecetluită  în Diploma Leopoldină din 7 aprilie 1701, prin care se recunoșteau drepturile egale și beneficiile Bisericii Române Unită cu Roma, cu cele ale Bisericilor practicante în Transilvania și mai ales, acela că, „mirenii vor fi socotiți capabili pentru orice beneficiu public, devenind fii ai Patriei, în loc de tolerați”[5].

Toate aceste revendicări l-au învestit pe Episcopul Atanasie Anghel ca un deschizător al luptei naționale moderne a românilor din Transilvania.

Selectăm aspecte reprezentative din viața Episcopului Atanasie Anghel și însemnăm întoarcerea de la Viena, în 15 mai  1701, la Alba Iulia,  când a fost întâmpinat de protopopi, preoți, credincioși, de înalți reprezentanți ai autorităților publice, iar în prima trăsură de gală se aflau preotul Ioan din Bobâlna, tatăl Episcopului, alături de protopopul Gheorghe din Hațeg[6].

„ Propter  Honoris respectum”, reconsiderăm onoarea și individualitatea distinctă, raportată la cultura vremii.

Într-o rânduială firească a ascensiunii românilor din Transilvania, reconstituim partea biografică susținătoare a promovării culturii, evidențiindu-i contribuția la tipărirea cărților, dar pe lângă că a patronat imprimarea tipografică, a și mijlocit difuzarea cărților în rândul credincioșilor, într-o perioadă de decădere a vieții culturale a românilor ardeleni.

Prima carte tipărită sub patronajul acestei înalte fețe bisericești, Atanasie Anghel, a fost cartea de școală cu titlul  „Bucoavna ce are în sine deprinderea copiilor la carte și simbolul credinței creștinești, cu voia Preasfințitului Kir Atanasie…acum într-acest chip tocmită și tipărită în sfânta Mitropolie în Bălgrad…anul Domnului 1699”. Este o carte rară, cu mare însemnătate pentru istoria cărților românești, didactice, din care, acum, se păstrează doar două exemplare (unul la Biblioteca ASTRA din Sibiu și al doilea la Biblioteca Academiei din Cluj).

A doua,  carte de altar, este „Chiriacodromion sau Evanghelie învățătoare, care are în ea cazanii peste an, acum într-acest chip așezată și tipărită și mai luminat în limba românească diortosită…cu blagoslovenia Preasfințitului Kir Atanasie…în sfânta Mitropolie în Bălgrad, în anul de la mântuirea lumii 1699”.

În timpul episcopatului său, după anul 1700, s-a tipărit o „carte de preoție”, o „dalterie”, tipăritură prin care se certifica tipizat, consacrarea preotului.

Cu rezervele motivate, justificăm absența numelui nemenționat în pagina de titlu, dar fiind cunoscut  numele tipografului cărții, care a trăit în anturajul Episcopului Atanasie Anghel,  patronajului episcopal  i se poate adăuga o altă carte de școală cu titlul „Pâinea pruncilor sau învățătura credinței creștinești…care o au scris în mici întrebăciuni și răspunsuri”, tipărită la Alba Iulia, în anul 1702.

Episcopul Atanasie Anghel s-a remarcat ca un vrednic protector al culturii prin aportul la tipărirea dar  și prin răspândirea cărților, așa cum a fost donația de cărți pe care a făcut-o, în martie 1700, instituției clericale,  Mitropolia Bălgradului, susținând-o astfel, material și moral.

Ne întoarcem la cunoscuta carte religioasă „Chiriacodromion”, care cuprinde cuvântări despre pildele evanghelice. Terminologia denumirii cărții a pornit de la titlul „Cazanie” (prima fiind Cazania lui Varlaam, tipărită la Iași în anul 1643), cuvânt de origine slavonă, s-a preluat conținutul, adăugându-i 6 capitole și  modificându-i-se titlul în „Chiriacodromion”, terminologie greacă. Mai târziu, Petru Maior a scris cartea, în trei părți, cu titlul latin „Predici sau  învățături la toate duminecile și sărbătorile anului”, tipărită la Buda, 1810-1811.

Cartea „Chiriacodromion”, tipărită sub patronajul lui Atanasie Anghel, a cunoscut o largă circulație, doar în județul Alba au fost identificate 59 de exemplare. Cărți patrimoniale sunt exemplarele cu însemnarea despre  donatorul cărții: „ o au dat Vlădica Atanasie de pomană la sfânta biserică a Geomalului”. Pe un alt exemplar stă însemnarea  despre Atanasie, care a donat cartea „ fratelui meu Popa Gheorghe din Oradea, 1702”[7]. Chiriacodromionul, carte a Bisericii din Mânerău (Hunedoara),  păstrează însemnarea: „1700…cu smerenie Vlădica Atanasie a dat această păucenie popii Toma din Homorod de pomeană pentru sufletul său și al părinților săi, scris în Vinț”[8].

 Înaintăm în timp și conștientizăm o anume similitudine între epoci tipografice activate sub protecția înalților clerici.

Într-o succesiune a episcopilor greco-catolici, la câteva decenii după decesul Episcopului  Atanasie,  survenit în 29 august 1713, și într-o rânduire a interesului pentru culturalizarea românilor prin susținerea tipăririi și difuzării cărților, se situează   Episcopul Inocentiu Micu Klein, care pe o carte cu același titlu „Chiriacodromion”, dar tipărit la București, în anul 1732 a lăsat însemnarea: „1732…această păucenie citindu-o și socotindu-o în tot chipul pe unde au fost câte ceva greșit și zmintit o am îndreptat pentru aceea ca să o poată vinde cui va putea și să o ( cumpere ) cine va vrea, dăm slobozie și pentru mai mare dreptate ne-am pus și iscălitura și pecetea noastră, (sigiliul episcopal n.n.) scris în Sibiu, Vlădica Inochentie”[9].

Continuatorul Episcopului Inocentiu Micu Klein, ctitorul Blajului greco-catolic, pe care  se cade să-l reamintim, în acest context al culturalizării românilor, a fost  Episcopul Petru Pavel Aron, întemeietor, la Blaj, al  tipografiei  și primelor „școale” gimnaziale românești, cu program.  În fapt, ei au urmat calea începută de Episcopul Atanasie.

Însemnările de pe vechile cărți, evidențiate, confirmă implicarea în promovarea și susținerea aparițiilor și răspândirii cărților, a episcopilor greco-catolici Atanasie Anghel și Inocentiu Micu Klein, care, au girat cu semnăturile proprii validitatea tipăriturilor, ridicând prestigiul confesiunii religioase adoptată prin „Declarația de Unire”.

 Prevalându-ne de acest itinerariu mental, recunoaștem că acești episcopi de început ai Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică, și-au îndeplinit vocația preoțească printr-un model de rigurozitate etică, într-o dificilă perioadă cu mari frământări religioase și sociale, manifestând consecvență și pentru propagarea cunoștinței de carte.

Printr-o legătură a destinului, vechea tipografie a Bălgradului susținută de Episcopul Atanasie Anghel,  „învălită în năframă” , păstrată cu grijă, a fost mutată la Blaj, unde rodnicia tipografică s-a datorat clericilor greco-catolici.

Cronologic, luăm în seamă, mai întâi,  individualitatea ecleziastică a Episcopului Atanasie Anghel, care   se detașează  și  prin această înclinație spre mecenat, în domeniul culturii.

Faptele săvârșite de Episcopul Atanasie Anghel rămân mărturisitoare ale concretizării pildei Christice a înmulțirii talanților cu care a fost înzestrat.

Gratitudinea clericilor care i-au urmat în credință este relevată și prin mutarea osemintelor Episcopului Atanasie Anghel   din cimitirul din Alba Iulia și așezate, în  octombrie 2013, în Capela arhiereilor greco-catolici, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, din Blaj, devenită „panteonul” ierarhilor Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică.

Într-o reconstituire a personalităților  ecleziaste  cu mari implicații bisericești, dar mutate  și dincolo de zidurile Bisericii, omagiindu-l, acum pe Episcopul Atanasie Anghel,  este înțeles bine că, prin Unirea Bisericii Române cu Biserica Romei s-au deschis nu numai coridoare culturale spre Europa, s-a  asigurat evoluția ulterioară a românilor transivăneni, îndeosebi, cultural-confesională,  iar prin aleasa categorie a preoților cărturari, numiți în funcții călăuzitoare administrative și religioase, în plus față de pilda lor spirituală, s-a  îndreptat calea  spre modernizarea economică, politică, culturală a societății românești.

__________________________________________________________________________________________________

[1] Ioan Balomiri, manuscris, Sibiu, 1982

[2] E. Mârza, Tipografia de la Alba Iulia, 1577-1702, Sibiu, 1998, p. 92

[3] Z. Pâclișanu, Istoria Bisericii Române Unită, O. Bârlea în revista Perspective , Munchen, 1994-1995, p. 103-104

[4] G. Mircea, Tipografia din Blaj, 1747-1830, Alba Iulia,   p. 28

[5] Z. Pâclișanu, op. cit. p. 123

[6] Idem, p. 134

[7] D. Dreghiciu E. Mârza, Carte românească veche în județul Alba, sec. XVI_XVII, Alba Iulia, 1989, p.35,

[8] M. Basarab, Cuvinte mărturisitoare, Însemnări de pe cărți românești vechi din județul Hunedoara”, Deva, 2001, p.160

[9] Idem, p.160

Prof. Maria Basarab