Istoric

După Unirea de la 1700, au apărut primele comunităţi greco-catolice şi în regiunea Banatului. Numărul lor a crescut puternic în anii 1831-1851, astfel încât s-a simţit nevoia înfiinţării unei Eparhii în aceea zonă. 

Eparhia de Lugoj s-a întemeiat la 26 noiembrie 1853 prin Bula pontificală „Apostolicum Ministerium” a Papei Pius al IX-lea, care a dat şi un edict pentru parohiile care intrau acum sub jurisdicţia Episcopiei Lugojului, mai înainte majoritatea aparţinând de o altă circumscripţie ecleziastică (parohiile ardelene).

Odată cu întemeierea acestei eparhii, a luat fiinţă şi Eparhia de Gherla (actualmente de Cluj-Gherla) iar episcopia de Blaj a fost ridicată la rangul de Arhiepiscopie şi Mitropolie.

Ridicarea la rang de Arhiepiscopie şi Mitropolie a Episcopiei de Blaj în anul 1853 a fost urmarea firească a activităţii confesionale şi culturale a ierarhilor şi clerului cărturar al Bisericii Greco-Catolice, care s-au impus în raporturile cu autorităţiile imperiale, militând alături de clerul şi enoriaşii ortodocşi pentru drepturile naţionale, politice şi confesionale ale românilor din Transilvania.

Astfel, Arhiepiscopia şi Mitropolia cu titlul de Alba-Iulia şi Făgăraş avea la început (1853), cele trei dieceze sufragane: Oradea, Gherla şi Lugoj, la care se adaugă mai apoi dieceza de Maramureş. Noua provincie mitropolitană este scoasă de sub jurisdicţia Arhiepiscopiei Romano-Catolice din Esztergom şi pusă sub ascultarea directă a Papei, ceea ce a avut consecinţe benefice pentru lupta de emancipare a românilor.

Încercările de unire cu Biserica Romei a românilor bănăţeni sunt datate mult înainte de Unirea de la 1700. Astfel, în anul 1454, deci după numai 15 ani de la terminarea Conciliului de la Florenţa, conciliu unde s-au semnat actele de unire a tuturor Bisericilor, atât din Răsărit cât şi din Apus (conciliu la care românii au fost reprezentaţi de episcopul Damian al Moldovei) în părţile Banatului a predicat Sfântul IOAN CAPISTRANUL. Atunci circa 30000 de români din zona Caransebeşului au îmbrăţişat crezul Bisericii Romane. Cu tot începutul atât de rodnic, mişcările pentru unire au rămas fără efect:

• pe de-o parte din cauza vecinătăţii sârbilor ortodocşi,

• pe de altă parte, din cauza apropierii tot mai simţite a islamismului turcesc aflat în plină expansiune.

A trebuit să treacă aproape trei veacuri până când s-a pus din nou problema unirii religioase cu Roma. Începutul celei de-a doua apropieri de Biserica Romei s-a făcut prin informările pe care le-a trimis Curţii de la Viena, în anul 1738, episcopul latin al Cenadului, Falkenstein, despre starea religioasă a românilor bănăţeni, despre apropierea a tot mai mulţi preoţi români, cu credincioşi cu tot, de Biserica Romei – având ca exemplu pe fraţii lor din Transilvania, unde se consolida deja Unirea cu Biserica Romei. Totodată episcopul Falkenstein a propus aceleiaşi Curţi Imperiale înfiinţarea pentru românii bănăţeni, pe care îi avea deja în păstorire, o Eparhie catolică de rit oriental, iar pentru preoţii care erau trecuţi la Unire, acordarea tuturor drepturilor de care se bucurau preoţii catolici.

Urmaşul lui Falkenstein, episcopul Nicolae Stanislavich, în anul 1741 propune Curţii de la Viena înfiinţarea fără întârziere a episcopiei pentru românii uniţi, propunând ca reşedinţă episcopală oraşul Lugoj.

Materializarea propunerilor celor doi ierarhi catolici ai Cenadului nu s-a realizat decât peste 100 de ani, din cauza războaielor cu turcii în care era implicat Imperiul Habsburgic, precum şi din cauza altor împrejurări politice şi sociale extrem de grele.

Începând cu anul 1832, când 1200 de credincioşi din satul Chizdia (Coşari) trec la Unirea cu Roma, se începe un curent tot mai puternic de apropiere de catolicism a românilor bănăţeni. După vizitele canonice pe aceste meleaguri ale episcopului Vasile Erdeli de Oradea, şi alte comunităţi au îmbrăţişat, rând pe rând, Unirea. Astfel, încă din 1848, existau în Banat 22 de parohii unite, iar multe altele aveau planuri de unire.

Ca răspuns la acest entuziasm al românilor bănăţeni, aşa cum s-a arătat, Papa Pius al IX-lea, prin Bula „Apostolicum Ministerium” din 26 noiembrie 1853, a întemeiat Eparhia de Lugoj. Ea se întindea (şi se întinde şi astăzi) peste judeţele: Caraş-Severin, Timiş, Arad, Hunedoara şi peste o parte din judeţul Alba.

Episcopii care au păstorit Eparhia Lugojului

Episcopii care au păstorit Eparhia Lugojului de-a lungul timpului până în ziua de astăzi sunt:

1. Episcopul Alexandru Dobra (1853-1870).

2. Episcopul Ioan Oltean (1870-1874).

3. Episcopul Victor Mihaly de Apşa (1875-1895).

4. Episcopul Demetriu Radu (1897-1903).

5. Episcopul Vasile Hossu (1903-1912).

6. Episcopul Valeriu Traian Frenţiu (1913-1922).

7. Episcopul Alexandru Nicolescu (1922-1935).

8. Episcopul Ioan Bălan (1935-1959).

9. Episcopul Ioan Ploscaru (1948-1998).

10. Episcopul Alexandru Mesian (1994- 2023).

Primul episcop de Lugoj a fost Alexandru Dobra. El a fost confirmat ca şi episcop tot de către Papa Pius al IX-lea prin Bula papală „Apostolatum officium” din 17 noiembrie 1854, transmisă împăratului Francisc Iosif I, mitropolitului Alexandru Şterca Şuluţiu, clerului şi poporului din Eparhie. La instalarea episcopului Alexandru Dobra, săvârşită în 21 septembrie 1856, în catedrala din Lugoj, au fost de faţă: mitropolitul greco-catolic de Alba-Iulia, Alexandru Şterca Şuluţiu, episcopul greco-catolic de Oradea, Vasile Erdelyi, episcopul romano-catolic transilvănean, Ludovic Hajnold, episcopul romano-catolic al Cenadului, Alexandru Csajaghy, contele Coronini von Cronberg, guvernatorul sârbo-bănăţean şi alţi oficiali.

Persecutarea Bisericii Române Unite cu Roma

Este binecunoscut că secolul al XX-lea a fost cel mai sângeros secol din istoria Bisericii Creştine. Biserica lui Cristos a fost crunt persecutată. Zeci de milioane de creştini şi-au dat viaţa mărturisindu-L pe Cristos.

Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, n-a scăpat nici ea de crunta persecuţie din partea conducerii ateo-comuniste instalată la putere în România după al doilea Război Mondial.

1. În perioada 27-29 octombrie 1948 au fost arestaţi toţi episcopii greco-catolici şi romano-catolici din România. Au urmat apoi: desfinţarea mănăstirilor, arestări de preoţi, de credincioşi, iar pentru greco-catolici arestarea tuturor celor care nu acceptau trecerea la Biserica Ortodoxă Română.

2. La 1 decembrie 1948, prin Decretul lege nr. 358 a fost desfinţată Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică.

Nici Eparhia de Lugoj n-a fost exceptată de persecuţie. A dat mărturie de credinţă împreună cu întreaga Biserică Greco-Catolică din România.

Amintim aici doar câteva nume din Dieceza Lugojului:

1.  Episcopul Ioan Bălan al Lugojului (1880-1959), care a fost arestat şi trimis în lagărul de la Ciorogârla şi a murit în exil;

2. Episcop Valeriu Traian Frenţiu de Oradea (1875-1952), care a condus Eparhia Lugojului timp de 10 ani, mort în închisoarea de la Sighetul Marmaţiei;

3. Episcop Ioan Ploscaru a fost închis 15 ani dar a supravieţuit şi în anul 1964, prin amnistia generală a deţinuţilor politici a fost eliberat. A organizat viaţa Bisericii în condiţiile speciale de clandestinitate, iar în decembrie 1989 a văzut reînvierea Bisericii Române Unite cu Roma când, în calitate de Episcop al Lugojului, a reorganizat în libertate viaţa pastorală a credincioşilor.

4. Amintim şi câteva nume de preoţi din Eparhia de Lugoj care au suferit în timpul prigoanei comuniste: Mons. Dumitru Sălăgean, Vicar General; Pr. Nicolae Breban; Pr.Dr. Iuliu Raţiu; Pr. Vasile Borda; Pr. Ioan Cipu; Pr. Ilie Constantin; Pr Valeriu Coprean; Pr. Ioan Deliman; Pr. Trandafir Silvăşan; Pr Vasile Tiut; Pr. Iosif Vezoc; Pr. Aurel Anton; Pr. Axente Ganga; Pr. Emil Puni S.J. şi mulţi alţii.