Scrisoarea Pastorală a Preasfinţitului Părinte Ioan la Sărbătoarea Învierii Domnului 2026

† IOAN

Din mila lui Dumnezeu, prin grația Scaunului apostolic al Romei
și voința Sinodului Bisericii Române Unite cu Roma,
Episcop al Eparhiei Greco-Catolice de Lugoj

Scrisoare Pastorală la sărbătoarea Învierii Domnului – 2026

Clerului, călugărilor, călugărițelor, credincioșilor greco-catolici și tuturor creștinilor
iubitori de Dumnezeu

„Pe Isus Hristos, Tatăl, l-a înviat din morţi” (cf. Galateni 1,1)

Fundamente ale credinței în învierea lui Isus, hrană pentru suflet.

Preacucernici părinți, dragi credincioși,

Hristos a înviat!

 

Prin harul lui Dumnezeu am ajuns să trăim Praznicul Învierii Mântuitorului Isus și în acest an.

Într-un context mondial de tulburări și de incertitudine, cu focare de războaie în diferite zone ale pământului, de la Hristos Dumnezeu ne vine lumina unei perspective infinit mai largă decât spațiul și timpurile în care trăim.

Revelația, cele ce ne sunt descoperite de Sfânta Scriptură și perspectiva credinței, ne lărgesc privirea și viziunea asupra lumii, a realității, dar și asupra propriilor noastre vieți.

Am ales să ofer ca hrană sufletească în această scrisoare pastorală fundamentele biblice care stau la baza credinței noastre în învierea lui Isus. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu „viu”, de o vitalitate unică. El deține viața în mod unic și desăvârșit, și o oferă și creaturilor sale în moduri și grade diferite.

Numele la care Dumnezeu ține cel mai mult este acela care îl revelează ca „Dumnezeul cel viu”. „«Viu sunt eu», zice Domnul” (Numeri 14,28); „Viu sunt eu – oracolul Domnului –” (Ieremia 22,24).

Dumnezeu este viu și în contrast cu „Idolii neamurilor, [care] sunt […] lucruri făcute de mâna omului: gură au dar nu vorbesc, au ochi, dar nu văd; au urechi și […] nu aud, nici nu au suflare în gura lor.” (Psalmul 134, 15-17).

A mărturisi credința în „Dumnezeul cel viu” nu înseamnă doar a proclama că El este un Dumnezeu puternic și activ, evocând astfel extraordinara vitalitate a Celui Veșnic – care poate să elibereze, a celui care face semne și minuni în cer și pe pământ –, ci a aminti și faptul că El este Creatorul „Cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute”.

Consider că de aici trebuie pornit pentru a înțelege teologic contextul larg al învierii lui Isus, izvorul învierii noastre, dar și fundamentul învierii Sale. Dumnezeul lui Israel și Dumnezeul creștinilor, nu este asemenea închipuirilor, asemenea idolilor, ci El este Viu, este Viața în dimensiunea sa deplină și eternă, fără început și fără sfârșit. Iar omul, după chipul său, este creat și chemat să participe la viața Sa.

Dacă acesta este Dumnezeul lui Israel, dacă acesta este Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, dacă această revelație fundamentală o credem, atunci avem contextul teologic, mental și afectiv pentru credința noastră în înviere.

La întrebarea adresată ucenicilor săi în privința identității Sale: „Cine ziceți voi, că sunt Eu, Fiul Omului?” (cf. Matei 16,13), Simon Petru răspunde inspirat de sus, cu o precizie teologico-angelică: „Tu ești Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu!” (Matei 16,16). Iar Isus îi confirmă faptul că a dat răspunsul perfect: „Simone, Tatăl meu ți-a revelat aceasta” (cf. Matei 16,17).

Mântuitorul Isus Hristos se știe Fiul Dumnezeului celui viu. Face referință la Tatăl său de nenumărate ori și în contextele cele mai semnificative. Se știe unit cu Tatăl într-un mod unic: „Eu și Tatăl una suntem.” (Ioan 10,30); „Eu sunt în Tatăl și Tatăl este în mine” (Ioan 14,10). Această unitate este bază și garanție pentru învierea lui Isus.

Dumnezeu Tatăl are un singur Fiu după fire. Cu ocazia botezului său în Iordan, glasul Tatălui s-a lăsat auzit „din cer: „Tu ești Fiul meu cel iubit” (Luca 3,22).

„Tu!”, „Tu ești!”, nimeni altul nu-mi este Fiu după natură și de aceea „în tine îmi găsesc plăcerea” (Luca 3,22) în mod deplin, în Tine Isuse, Fiule întrupat. În tine Isuse mă oglindesc pentru creaturi și pentru lume, căci „cine m-a văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14,9).

Cine ar putea atinge măcar cu sufletul ce înseamnă, ce este legătura Dumnezeirii, unirea dintre Tatăl și Fiul?! Când Isus Fiul, odată cu botezul își începe misiunea pentru care a venit în lume, Tatăl, pare că nu rezistă să nu se reverse în această exprimare: „Tu ești Fiul meu iubit!”

Aici, la începutul misiunii sale evanghelizatoare și răscumpărătoare, tăcutul și negrăitul Dumnezeu Tatăl, vorbește: „Tu Isuse, ești Fiul meu iubit. Ceea ce tu împlinești e bine, e binele cel mare, e planul și voința Mea și tu le pui în practică, desăvârșit.”

Regele David, „fiind profet […] a văzut mai dinainte și a vorbit despre învierea lui Hristos: Nu vei lăsa sufletul meu în Sânurile morții, nici nu vei îngădui ca preaiubitul Tău să vadă stricăciunea.” (Psalmul 15,10, Fapte 2,30-31).

Cui să-i fie destinată și să i se potrivească perfect profeția ce urmează, dacă nu lui Isus, Fiul?

„Pururea-L am pe Domnul înaintea mea, nu mă voi clătina, căci El e la dreapta mea. De aceea mi se veselește inima mea și sufletul meu tresaltă, și însuși trupul meu se odihnește-n pace. Căci nu vei lăsa sufletul meu în Sânurile morții, nici da-vei preaiubitului Tău să vadă stricăciunea. Ci calea vieții Tu mi-o vei arăta, căci întru fața Ta e deplina fericire și bucurii veșnice la Dreapta Ta!” (Psalmul 15,8-11).

Poate aceste versete le-a avut în minte Isus cel înfiorat în Ghetsemani, și acestea i-au dat uluitoarea forță în pătimire: „Tatăl e la dreapta mea, maxim de aproape; sufletul îmi tresaltă și trupul este în odihna păcii; sufletul meu nu va rămâne în sânurile morții, în Șeol și trupul nu va cunoaște corupția ci calea vieții, învierea și fericirea veșnică la Dreapta Tatălui.”

Sufletul lui Isus n-a rămas în „sânurile morții” decât trei zile așa cum a profețit, iar Trupul sfânt al Domnului „n-a văzut stricăciunea”, pentru că Isus Hristos a Înviat cu slavă.

„Dacă îl mărturisești cu gura ta pe Domnul Isus și crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morţi, vei fi mântuit,” (Romani 10,9).

Sfântul apostol Pavel formulează într-un mod ce pare reductiv calea creștină a mântuirii: credința în învierea lui Isus. Înțelegem însă din cuvintele sale adresate romanilor că aceasta, învierea lui Isus, este inima creștinismului și cheia mântuirii.

Învierea lui Hristos este opera Treimii. El, Isus înviază, Spiritul intră în corpul neînsuflețit, și întrucât îi este Fiu, Tatăl, în mâinile căruia Isus își dă spiritul, Acesta l-a înviat din morți. Unicul Fiu al Dumnezeului Celui veșnic și Viu nu putea fi lăsat în moarte de Tatăl Său sursa și izvorul vieții.

Iată dragi credincioși fundamentele teologice ale credinței și ale bucuriei noastre pascale.

Această revelație a lucrării lui Dumnezeu, a puterii și a iubirii Sale să ne fie lumină, hrană sufletească, izvor de speranță și bucurie sărbătorilor și zilelor pe care le trăim.

Hristos a înviat!

† Ioan,
Episcop al Eparhiei
Greco-Catolice de Lugoj