1

Familia Radu – o dinastie a preoților Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică

S-ar putea considera desuetudine  reluarea, pe plan scriptic a numelor și faptelor cantonate într-un timp trecut. Este, încă, de un interes prezent, restabilirea locului cuvenit într-o clasificare socială, al celor cu relevanță constantă, permanentă.

„Principi” ai preluării și transmiterii pildelor cristice, a preceptelor evanghelice, preoții dintâi și succesorii familiei Radu au împlinit cu rigurozitate exigențele cârmuirii credinței creștine.

Dintr-o gamă diversificată a profesiilor, am ales categoria preoților. Cu devoțiune vocațională, fără a absolutiza faptele misiunii lor preoțești, numele marcante ale generațiilor din familia Radu înrudită îndeaproape cu familia Maior, pot fi tălmăcite într-un singur cuvânt „Biserică”.

Preoții „dinastici” aparținători predominant genealogiei Radu au urmat pilda apostolică și n-au primit talantul în zadar, au urmat îndemnul apostolului Pavel „aduceți-vă aminte de mai marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu, priviți cu luare aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le credința”.

Destructurăm din răsfiratul arbore genealogic al „Rădeștilor” fragmente biografice ale  numelor cu rezonanță în rândul slujitorilor altarului, porniți la drumul cu voite renunțări la superficialele recompense lumești.

 În acest spațiu limitat al prezentării succintelor aspecte de viață , ne orientăm înspre păstrarea criteriului ascendenței cronologice și selectăm din acest neam extins, opt frați cu numele Radu, nume individualizate prin alegerea misiunii lor preoțești, descendenți  stabiliți  în localități transivănene apropiate geografic, dar cu rădăcina în localitățile Tâmpăhaza- Uifalău, unite și denumite, primind toponimul Rădești.

 Intercalăm în această listă și punctăm nume de preoți  proveniți din familiile Radu și Maior, înrudite  apropiat și începem cu Ioan Maior, care chiar dacă a activat în profesii laice, s-a format la școală teologică.  Alăturăm, cu același nume, pe Ioan  Maior (n. 1861) fost protopop în Aiud, pe Ioan Marian, urmaș al „Rădeștilor”, preot în  Beldiu, (Alba), apoi Gligor Radu, care a urmat cursurile teologice la Oradea, Teodor Radu, preot în Meșcreac (senatul protopopesc Tâmpăhaza-Rădești)[1].

În acest context, cu loc restrâns pentru comentarii extinse, rămânem la nume reprezentative pentru categoria diferențiată a preoților și-l pomenim, omagial, pe Demetriu Radu, parte din înaltul cler al Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică. Cu rigurozitatea misiunii de chemere la viața etică și moral-creștină, Demetriu Radu a ales să-și urmeze statutul unei demnități suverane. Aplicând vechiul slogan „Ex re nomen habet”, Demetriu Radu și-a căpătat renumele ca urmare a săvârșirii unor fapte de seamă, bisericești și culturale.

Eludăm datele biografice detaliate și redăm semnificative însemnări care-i conturează personalitatea.

A urmat studii superioare de teologie și filozofie absolvite la Roma, (hirotonit în anul 1885), îndreptățit, numit profesor de teologie și apoi rector al Episcopiei Catolice din București, asesor al Sfântului Scaun mitropolitan din Blaj, mai apoi, instalat în 16 mai 1897 și consacrat Episcop al Diecezei Române Unită cu Roma, Greco-Catolică, din Lugoj, numit Episcop greco-catolic, în 1903, la  Oradea, în anul 1918 a făcut parte din Prezidiul Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, a fost ales senator în Parlamentul României, funcție care i-a adus sfârșitul tragic în 8 decembrie 1920.

Episcopul Dr. Demetriu Radu a activat cu onoare în domeniul scrisului, publicând articole în revista „Unirea” de la Blaj, post-mortem i-a fost publicat un volum de „Predici” (Oradea, 1923), lucrare de referință, care contează încă pentru cercetătorii în domeniul istoriei bisericii române, este „Istoricul Diecezei Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, Lugoj, Șematism”, scris și tipărit la Lugoj, în anul 1903, cu ocazia jubileului de 50 de ani de la înființarea Episcopiei Române Unită cu Roma, Greco-Catolică, de Lugoj.

Secvențial, am desprins din înfăptuirile sale majore în  Episcopiile Lugoj și Oradea, segmente din șirul celor recunoscute.

Concis, evidențiem contribuția sa la ridicarea cultural-socială a credincioșilor din zona hunedoreană, în vremea episcopatului său la Lugoj, prin construcții sau reparări de biserici și școli. A numit preoți acolo unde era de lipsă (Vețel, Râu Alb, Dobra), în timpul conducerii sale, s-a construit biserica de la Răchitova, s-au executat reparații fundamentale la Mănăstirea Prislop, la bisericile din Hațeg, Lunca Cernii, Silvașul de Jos, Balomir, s-au constuit școli românești în localitățile Romos, Ciula Mare, Vălișoara, Densuș, Răchitova, Fărcădin, Lunca Cernii, Clopotiva, Bărbăteni, Petros, Merișor[2].

Aportul său financiar s-a concretizat în construirea Bisericii din localitatea natală, sfințită în anul 1910, cu ocazia aniversării a 25 de ani de la hirotonirea sa întru preoție. I-a fost adus un „laudatio” din partea fratelui său Iacob Radu,  care a scris cartea „Biserica Sf. Uniri din Tâmpăhaza-Uifalău, Întru mărirea lui Dumnezeu prin pogorârea spiritului sfânt pentru Unirea Românilor cu Sf. Biserică a Romei, ridicat-au acest Sf. Locaș Episcopul Demetriu Radu” , publicată la Oradea, în anul 1911.

Vrednic urmaș al preoților proveniți din marea sa familie (au mai avut încă un frate și o soră),Iacob Radu (1869-1932) a studiat teologia și filosofia la Blaj, apoi la Roma, a activat  ca profesor de religie la Blaj, apoi, numit vicar la Hațeg, canonic la Lugoj.

 Lăsăm la o parte implicarea sa cu atribuții  vicariale și relevăm folosul său în domeniul scrisului. A lăsat înscrise în bibliografia istoriei Bisericii noastre titlurile de cărți: „Istoria Vicariatului Greco-Catolic al Hațegului”, Lugoj, 1913; „Manuscriptele bibliotecii Episcopiei Greco-Catolice din Oradea Mare”, București, 1923; „Doi luceferi rătăcitori. Gheorghe Șincai și Samuil Micu”, București, 1924; „Samuil Vulcan, Episcop român al Oradiei Mari, 1806-1839”, Oradea, 1925; „Episcopul Vasile Erdeli 1843-1862”, Oradea, 1928; „Foști elevi români-uniți ai școlilor din Roma”, Beiuș, 1929; „Istoria Diecezei Română Unită a Orăzii Mari”, Oradea, 1930.

În perioada în care a coordonat spiritual viața preoților și a credincioșilor din Vicariatul greco-catolic al Hațegului a efectuat vizite canonice în localitățile   arondate, urmărind starea fizică a bisericilor și a școlilor, înscriind istoricul lor în lucrarea „Istoria Vicariatului Greco-Catolic al Hațegului”, în care este înregistrat inventarul Bisericilor, mai ales al  cărților deținute. S-a preocupat și de biblioteca Vicariatului specificând în lucrarea sa :„Din Bisericile din Vicariat am adunat un număr frumos de cărți bisericești vechi, unele rare…suntem datori să le evidențiem”.

Referitor la această grupare a cărților vechi existente în biblioteca Vicariatului din Hațeg, a scris, în anul 1913, „Consămnarea cărților vechi care se  păstrează în biblioteca vicarială din Hațeg”, înregistrând 195 de „opuri” în 230 de volume, cărți manuscrise sau tipărite cu valoare patrimonială.

Cu recomandări în ce privește școlarizarea tinerilor, în cartea sa, din 1911, dedicată noii construiri a Bisericii din Rădești (Tâmpăhaza-Uifalău, sfințită în anul 1910), se adresează explicit  generațiilor urmașe: „Nepoții care se vor învrednici de a fi trimiși la școală, să ia și ei pildă de la atâția cărturari și oameni învățați și să se silească ca prin învățătură și bună purtare să susțină cinstea și frumosul nume la care au ajuns prin niște fii atât de vrednici cele două sate”[3].

Propovăduirea i s-a adeverit, ridicându-se din același neam preotul Augustin Radu, (1876-1937)[4] numit protopop al protopopiatului Hunedoara-Deva. A ocupat și funcțiile, revizor diecezan, contabil al Casei centrale diecezane din Lugoj și asesor consistorial.

 A oficiat în Biserica greco-catolică din Deva din anul 1924. Și-a respectat responsabilitățile și îndatoririle preoțești  și a coordonat protopopiatul răspunzând tuturor solicitărilor Episcopiei.

Deasupra îndeplinirilor obișnuite, s-a remarcat interesul depus pentru construirea Bisericii greco-catolice în Deva. Prin adrese oficiale a cerut sprijinul material  forurilor superioare, dar și parohiilor din protopopiat. A propus ceremonia așezării pietrei fundamentale în data de 20 iulie 1937, reprogramată pentru data de 6 august 1937[5]. Viața nu i-a îngăduit bucuria participării la celebrarea evenimentului mult pregătit. În necrologul său se încunoștința decesul, în 6 august 1937.  A fost înmormântat în cimitirul din Deva , lângă mormântul fiicei sale Constanța (soția sa și alți doi fii ai săi au fost înmormântați la Vărădia).

O importanță aparte, pentru biografia sa, o are documentul- fila manuscrisă,în care și-a însemnat arborele genealogic. Primul nume notat, Crăciun Radu,  „rădăcina”  rămuroasei familii, tată a opt copii, care au lăsat vrednici urmași.  La sfârșitul acestei „scheme cronologice” a menționat: „Scrisă după narațiile lui Mihail Radu din Meșcreac, fiul lui Todor Radu din Beldiu, care a fost fiul lui Crăciun Radu din care se trage toată familia-de mâna mea adică de Aug. Radu fiul lui Mihail R. nepotul lui Todor R. și strănepotul lui Crăciun Radu, Lugoj la 6 decembre 1919, Aug. Radu”. Pe verso –ul filei a însemnat „Tabela genealogică a familiei Radu din Beldiu, (Uifalău) Rădești, Meșcreac, Lorinți și Pețelca, jud. Alba inferioară în Ardeal, scrisă după spusele lui Mihail Radu din Meșcreac, de fiul său Aug. Radu preot gr.-cat. revizor diecezan și contabil al Cassei centrale diecezane gr.-cat. din Lugoj, în a. 1919”.

Această „construcție” genealogică, cu anume considerente, poate fi socotită o„ frescă” nominală a Familiei R adu și familiilor colaterale, dar cu rădăcină genealogică comună.

Preotul-protopop Augustin Radu a scris și a semnat, în „14 mai 1937 la Deva”, un „Testament privat scris”, prin care a lăsat moștenire în bani și imobile, neamurilor,  urmași ai săi. printre ele menționându-l  pe nepotul, preotul gr.-cat. Victor Lazăr, din Benic (Alba), care pentru fidelitatea sa față de Biserica Catolică a Romei, după anul 1948, a suportat opresiunile din partea mai marilor vtemii. Prin „Testament”, protopopul  Augustin Radu îi dăruia acestui nepot al său „veșmintele de corp cu caracter preoțesc, asemenea și cărțile cu caracter teologic, bisericesc”. În  mod special  a precizat partea materială revenită Bisericii gr.-cat. din Deva, un scaun de îngenunchere și o sumă consistentă de bani  obținută din dobânzile unor depuneri pesonale, bancare.

Motivația subiectivă a reconstituirii profilului acestor nume emblematice, ierarhizate ecleziastic,  a pornit de la reamintirea celui care a trasat calea spirituală a Bisericii greco-catolice din Deva.

Augustin Radu[6] întâiul protopop oficial numit, al Devei cu strădanie a așezat Biserica  din această localitate, la loc de căpătâi, într-o rânduială firească a rolului și rostului acestor instituții spirituale, purtând cu onoare numele predecesorilor săi,  nume ale acestor preoți cu o recunoscută structură intelectuală și o individualitate moral-creștină, distinctă, rămași  încă pilduitori .

 

Prof. Maria Basarab

__________________________________________________

[1] I. Radu, Biserica Sf. Uniri din Tâmpăhaza-Uifalău, Întru Mărirea lui Dumnezeu prin Pogorârea Spiritului Sfânt, pentru Unirea Românilor cu Sfânta Biserică a Romei, ridicat-au acest Sfânt Locaș Episcopul Demetriu Radu, Oradea, 1911, p. 70; A. Radu, Arborele genealogic al familiei Rădeștilor, locuitori azi în Beldiu, Rădești (Uifalău), Meșcreac, Lorinți și Pețelca din județul Albei inferioară, mss., 1919, Șematismul, Arhidieceza Alba Iulia și Făgăraș, 1900, p. 116

[2] SJHAN , Arhivele Statului Hunedoara, Fond Protopopiatul gr.-cat. Hunedoara, Vicariatul gr.-cat. Hațeg, documente despre Episcopul  Demetriu Radu, passim

[3] I. Radu, Biserica S. Uniri din Tâmpăhaza- Uifalău, Oradea, 1911, p. 70

[4] M. Basarab, Protopopiatul Român Unit cu Roma, Greco-Catolic Hunedoara-Deva, compendiu, Deva, 2013, p. 97-102

[6] M-au determinat, pentru a începe această  scurtă scriere,  și alte motive, aparent, minore,tot de ordin sentimental: bunicul celor doi, Demetriu și Iacob, din partea mamei lor, Gherasim Maior, a fost căsătorit întâi cu Todorica Sârbu (decedată tânără) originară din Cisteiul Român, localitatea mea natală, iar Lucia (Hațegan) fiica preotului gr.+cat.Victor Lazăr, a rămas buna mea colegă, în specialitatea carte veche,  la Muzeul din Alba Iulia.