La 19 noiembrie 2021, s-au împlinit 110 de ani de la naşterea celui care a fost Arhiepiscop Ioan Ploscaru, fost Episcop al Eparhiei de Lugoj şi unul dintre cei 12 Episcopi mărturisitori ai credinţei Catolice în închisorile comuniste, timp de 15 ani.
În ziua de 17 septembrie 1933, la vârsta de 22 de ani a fost hirotonit preot, prin punerea mâinilor Episcopului de Oradea, Valeriu Traian Frenţiu, Fericitul Episcop martir de mai târziu.
La 37 de ani, în ziua de 30 noiembrie 1948, a fost consacrat Episcop de Lugoj în clandestinitate, căci Biserica Greco-Catolică era scoasă înafara legii. A fost cel mai tânăr episcop din Biserica Catolică la acea vreme. A acceptat din ascultare faţă de Sfântul Scaun Apostolic al Romei, să devină episcop, când această demnitate în acel timp însemna o jerfă supremă: închisoare, teroare şi, de obicei, moartea.
Viaţa în închisoare a Arhiepiscopului Ioan a fost o trăire de jertfe şi umilinţe. Citim în cartea Înalt Preasfinţiei Sale, „Lanţuri şi teroare[1]”:
- deţinuţii nu aveau nume, ci doar un număr; erau consideraţi şi apelaţi drept „bandiţi”;
- frigul, cu geamuri sparte şi iarna, iar vara geamurile erau oblonite şi acoperite ca să nu se poată vedea soarele sau să se aerisească (Jilava p. 114) fiind îngrămădiţi câte 20-70 de deţinuţi pe paturi suprapuse;
- percheziţiile erau metode de umilire şi batjocură (Jilava, p. 111);
- foamea care dădea coşmaruri, căci fasolea era cu gărgăriţe, iar arpacaşul cu viermi (p. 124); de multe ori, din lipsă de gamele se mânca din vreo cutie de conservă aflată în lada de gunoi (p. 87);
- aerul infectat al tinetelor, ce trebuia suportat ziua şi noaptea;
- celula de pedeapsă (carcera) pentru cele mai mici sau imaginare abateri: cu apă pe jos, în picioare toată ziua, ca hrană o bucată de pâine şi apă… (p. 139);
- dar cea mai groaznică era izolarea. Să rămâi luni şi ani de zile singur. O încăpere complet goală, un pat de fier într-un colţ, nici o altă mobilă, geam opac văruit … nu vorbeşti cu nimeni … la un moment dat uiţi să mai vorbeşti … nu ştii nimic despre lume … ai uitat şi cum arăţi, ţi-ai devenit un străin propriului eu, foamea, frigul, goliciunea ţi-au stors viaţa. Cât va dura? Poţi să întrebi pe cineva, nu … imaginaţia hămesită de foame, la lumina permanent gălbuie a becului schiţează desene sinistre … (p. 171).
„După doi ani de singurătate un schimb de cuvinte cu o fiinţă umană m-a umplut de bucurie. Mă miram de propria mea voce. Această fiinţă umană, cu care am început să comunic a fost generalul Ilcuş, fost ministru, care a încercat să se sinucidă, el „auzea voci”… m-au pus cu el ca să-l liniştesc. Am stat cu el un an de zile, timp în care s-a mai liniştit” (p. 192).
Mizeria şi regimul închisorilor comuniste nu au avut limite, dar încercatul episcop Ioan nu a cedat niciodată. Bolnav de ficat, cu dureri mari, stătea chircit fără să mănânce nimic zile la rând. Tratamentul a constat în două pilule de chinină şi atât!!!
În închisoare deţinuţii sunt copleşiţi de întrebări profunde, probabil că şi Preasfinţitul Ioan le-a avut câteodată, dar cu grabă a încercat să le îndepărteze. El scrie: „singurătatea într-o celulă nu poate fi înţeleasă decât de cel care a trăit-o”, dar Isus l-a ajutat nu numai să depăşească aceste crize, ci să aibă puterea să încurajeze şi pe alţii. Înalt Preasfinţia Sa, George Guţiu, coleg de celulă timp doi ani, scrie: „Alături de Preasfinţitul Ploscaru nimeni nu era întristat sau deprimat. El ştia să ridice moralul, să aducă o rază de speranţă, să redea dorinţa de a trăi …”.
Cât a fost singur în celulă, Preasfinţitul Ioan a compus versuri pe care le-a fixat în memorie prin dese repetări. Distinsul ierarh scrie: „Atunci nu credeam că voi mai fi liber şi că le voi copia într-un caiet … Le-am închinat numai lui Isus şi Preasfintei Sale Mame…” (p. 173).
La 4 august 1964 a fost eliberat din închisoarea de la Gherla, într-un lot din care mai făcea parte, între alții, și părintele Pompeiu Onofreiu de la Sibiu. A fost urmărit, în mod constant, până în 1989. În anul 1975 i se pregătea un nou proces, însă autoritățile comuniste au renunțat. Din pricina terorii comuniste, episcopul Ioan Ploscaru nu a putut să-și desfășoare activitatea de conducător vizibil al eparhiei Lugojului, până la sfârșitul anului 1989.
„În urma Decretului Nr. 9/31 decembrie 1989, pct. 20, Biserica Greco-Catolică din România a fost eliberată. Drept aceea Înalt Preasfinţia Sa de pie memorie Nicolae Corneanu, Mitropolitul Bisericii Ortodoxe Române din Timişoara, conştient de importanţa acestui decret şi, în acelaşi timp, binevoitor, în spirit creştinesc, a dispus preotului paroh ortodox Daneş, de la fosta catedrală română unită din Lugoj, să o predea posesorului de drept, Bisericii Unite”.
Astfel, la 21 ianuarie 1990, Episcopul Ioan Ploscaru a săvârșit prima liturghie arhierească în Catedrala din Lugoj, după 41 de ani.
La 14 martie 1990, odată cu restabilirea ierarhiei catolice din România, Episcopul Ioan Ploscaru a fost dezlegat de titlul de Trapezopolis şi numit Episcop eparhial de Lugoj.
În anii următori a vizitat de trei ori Roma; a oferit în traducere franceză volumul de versuri „Cruci de gratii” Sfântului Părinte Papa Ioan Paul II, care l-a felicitat pentru întreaga activitate.
În aceşti puţini ani, câţi i-au mai rămas de trăit, în „libertate”, a atras multe suflete la Dumnezeu. Acestea erau marile bucurii ale Ucenicului Mântuitorului: convertirea sufletelor spre Isus!
la 20 iulie 1994 Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea l-a numit pe Preasfinţitul Alexandru Mesian, Episcop coadjutor al Preasfinţitului Ioan Ploscaru, Episcop de Lugoj. „Bunul Dumnezeu, la timp potrivit, m-a trimis să-i fiu aproape, să-l ajut în muncă şi să-i fiu alături până în ultimele clipe ale vieţii sale”, afirmă Preasfinţia Sa, în prefaţa lucrării „In Memoriam Arhiepiscopul Ioan Ploscaru evocări şi amintiri”, apărută în anul 2001.
Datorită vârstei înaintate, Preasfinţitul Episcop Ioan Ploscaru a cerut Sfântului Scaun aprobarea retragerii din activitatea administrativă. Împlinise 84 de ani la 19 noiembrie 1995. Astfel în urma aprobării de către Sfântul Scaun a cererii de retragere, în ziua de 19 noiembrie 1995, începând cu 20 noiembrie acelaşi an, Preasfinţitul Alexandru Mesian, devine Episcop eparhial de Lugoj.
Pentru meritele deosebite în activitatea sa pastorală şi pentru puternica mărturisire de credinţă oferită prin întreaga sa viaţă închinată lui Dumnezeu şi Bisericii Sale, la data de 29 noiembrie 1996 Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea i-a conferit titlul onorific de Arhiepiscop ad personam.
A trecut la cele veşnice la 31 iulie 1998 la vârsta de 87 de ani, în al 50-lea an de episcopat.
Arhiepiscopul Ioan Ploscaru, pe lângă activitatea pastorală căreia i s-a dedicat atât în timpul comunismului cât şi după revoluţia din 1989, a mai avut şi preocupări literare ca: exeget, poet, istoric şi moralist. A publicat 27 de cărţi. Dintre acestea amintim: „Lanţuri şi teroare”, lucrare apărută în limba română în anul 1993 care a fost tradusă în limbile italiană (2013), franceză (2017) şi spaniolă (2020). De asemenea amintim şi volumul de poezii „Cruci de gratii” (1992), tradus şi în limbile franceză (1995) şi italiană (2018).
Până în anul 1998 lucrările sale s-au tipărit în peste 170.000 de exemplare. După trecerea sa din această viaţă, activitatea editorială a continuat cu intensitate, valorificându-se manuscrisele pe care le-a lăsat moştenire credincioşilor.
Pe mormântul Arhiepiscopului Ioan Ploscaru sunt scrise următoarele versuri:
„Iubirea Blândului Isus
Din prag de veşnicie,
M-a miruit cu har de sus
Să-i fiu în temniţă supus.
Apostol-Mărturie[2]”
Biroul de Presă al Episcopiei Greco-Catolice de Lugoj
[1] S-a folosit ediţia a II-a, aparută în anul 1994 la Editura „Signata” Timişoara.
[2] Fragment din volumul „Cruci de gratii” – Sighet 1955.
Montaj video – in memoriam 110 ani
