Eparhia Greco-Catolică de Lugoj a împlinit 170 de ani. Cuvânt la ceas aniversar – Coordonate ale existenței unei eparhii
Sărbătorim cu bucurie și recunoștință împlinirea a 170 de ani de la întemeierea Eparhiei Române Unită cu Roma, Greco-Catolică de Lugoj.
De ce se bucură cineva când împlinește o vârstă? Se bucură întrucât viața a biruit, nu s-a oprit și se bucură pentru realizări și împliniri.
Biserica, Eparhia este un asemenea unui organism viu, este vie. Misiunea sa este să dăruiască viață sufletească. Sărbătorind împlinirea unei vârste, sărbătorim biruința vieții care are perioadele sale de prosperitate, însă trece și prin vicisitudini, încercări și pericole. Acesta e motiv de bucurie.
Privind la înaintașii noștri, nu putem fi decât recunoscători pentru: credința, demnitatea, munca, dăruirea, jertfa, realizările, moștenirea lăsată și pentru exemplul ce ne sunt.
Cu aceste sentimente de gratitudine și de recunoștință sărbătorim și celebrăm darul celor 170 de ani ai eparhiei noastre.
Așternerea istoriei, a timpului și a lucrării lui Dumnezeu prin oamenii săi peste un ținut geografic și peste vieți omenești, lasă urme, o atmosferă, o cultură, un mod de a fi, valori întrupate. Numim aceasta: Tradiție.
Coordonatele acestea sunt spirituale, întrucât, prin lucrarea oamenilor lui Dumnezeu, Spiritul Său care se poartă deasupra facerii și a devenirii este cauza eficientă a împlinirilor. Astfel se roagă Biserica: „Spirite … care toate le plinești”[1], Tu, le împlinești.
Coordonate istorice.
Cum a început istoria?
«La început, Dumnezeu a creat cerul şi pământul. Pământul era neorânduit şi pustiu, şi întuneric era […]. Şi a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!”. Şi a fost lumină». (Geneză 1,1-3).Istoria a început prin cuvântul creator al lui Dumnezeu.
Întemeierea.
Prin Diploma Imperială din 26 iulie 1776 a fost întemeiată Episcopia greco-catolică de Oradea și concomitent Vicariatul Timișan care i se subordonează[2].
Eparhia de Lugoj se înființează prin rearondarea teritoriilor eparhiilor de Făgăraș și Alba Iulia și respectiv Oradea Mare, prin decretul Împăratului Francisc Iosif I, din 12 decembrie 1850 și prin bula Apostolicum Ministerium a Papei Pius al IX-lea, din 26 noiembrie 1853.
Primul său episcop, Alexandru Dobra (1794-1870), slujește eparhia între 1856-1870. Este numit de împărat[3] în 17 martie 1854, confirmat de Papa Pius al IX-lea în 16 noiembrie 1854, hirotonit episcop în 28 octombrie 1855 în Catedrala Blajului de Mitropolitul Șterca Șuluțiu și instalat în Catedrala din Lugoj în 21 septembrie 1856. Aici, rămășițele sale pământești se odihnesc în așteptarea învierii.
La baza întemeierii Eparhiei de Lugoj stau demersurile și munca multor oameni.
Un anumit rol în privința înființării Eparhiei de Lugoj l-au avut episcopii romano-catolici de Cenad, Adalbertus von Falkenstein OSB (1730-1739) și Nicolaus Stanislavić OFM (1739-1750) care au propus succesiv Curții vieneze între anii 1735 și 1741 constituirea unei Episcopii Unite în Banat[4].
De asemenea, Episcopul greco-catolic de Oradea, Samuil Vulcan (1806-1839) are un rol semnificativ în promovarea preoților și a dascălilor români în zona Banatului[5].
Dar cei doi artizani, care au avut rolul mai aplicat în întemeierea Diecezei greco-catolice de Lugoj au fost episcopul greco-catolic de Oradea, Vasile Erdely, (1843 –1862) și Ștefan Bercean, primul paroh al comunității greco-catolice de Lugoj.
Ceea ce a determinat întemeierea episcopiei greco-catolice de Lugoj a fost: înmulțirea parohiilor unite în Banat și dorința românilor ortodocși de a ieși de sub jurisdicția Mitropoliei de la Carloviț.
De ce Lugojul?
Factorii care au determinat alegerea Lugojului ca sediu episcopal al Bisericii Greco-Catolice în Banat au fost de natură: economică, socială, demografică și culturală.
În epocă, 1848-1849, Lugojul, cel mai românesc comitat din Banat era târg cameral și reședință a județului Caraș cu o puternică și vibrantă burghezie românească. Conform statisticii din 1847, dintr-un total de 219.201 locuitori, 194.361 au fost români.
„Scaunul Episcopal al acestei Eparhii, să fie înființat în orașul Lugosi, care se ridică destul de mare și frumos în Banatul Timișului.”, scrie Papa Pius al IX-lea în bula de înființare.
Coordonate geografice și statistice.
„Lotul meu căzut-a în locul cel mai bun, Da! Moștenirea mea este prea frumoasă!” constată psalmistul David, (Psalmul 15 v. 6). Fiecare preot poate spune aceasta considerându-și cu ochii credinței zona de misiune.
Cartea Facerii ne revelează faptul că, la finalul etapelor creației, Dumnezeu constată că toate cele create de El erau foarte bune și frumoase. (cf. Facere 1,25). Creația bună și frumoasă ieșită din mâinile lui Dumnezeu constituia de fapt momentul inițial din istoria mântuirii, după care omul a fost așezat în grădină să o păzească, să o lucreze și să obțină rod.
Biserica este organizată teritorial. Eparhiile și parohiile sunt teritorii încredințate unor păstori care să poarte grija sufletelor celor ce locuiesc aici.
Citim în Șematismul Istoric din 1903 că: „Diecesa greco-catolică română a Lugoșului se extinde preste Comitatele Caraș – Severin, Timiș, Torontal[6], Hunedoara și în parte preste comitatele Arad și Alba – Inferioră. Teritoriul acesta, mărginit ori străbătut de cele mai mari ape curgătore […], adică de Dunăre, Tisa și Mureș și împodobit dela natură cu măjestosele înălțimi ale Carpaților, – în cea mai mare parte este locuit de Români. Ba încă același întins teritoriu, binecuvântat dela Dumnezeu cu tot felul de bogății, cuprinde în sinul seu, și nu fără de justă mândrie vom spune, […] – locurile clasice și dintre cele mai scumpe pentru istoria neamului românesc. Acolo, la polele Retezatului, ușurate și înălțate se simt într-adevăr inimele nostre, contemplând numerosele și veneratele rămășițe ale culturei ce au adus-o din Roma și au străplântat-o ai noștri străbuni în văile Carpaților”[7].
La înființare, în anul 1853, Eparhia de Lugoj a fost constituită prin atașarea a 122 de parohii și filii de la Eparhia de Oradea Mare, însumând 11.255 de credincioși, iar de la Eparhia de Făgăraș au fost atașate 161 de parohii și filii, cu 39.211 credincioși; astfel că la întemeiere, Eparhia de Lugoj avea 283 de parohii și filii, cu 50.466 credincioși[8].
Eparhia de Lugoj a fost rearondată în 5 iunie 1930 prin Constituția Apostolică Sollemni Conventione a Papei Pius al XI-lea, atașându-i-se alte 20 de parohii de la Episcopia de Oradea Mare.
Înainte de perioada de clandestinitate, în anul 1948, Eparhia de Lugoj avea 213 biserici și capele, 220 de preoți și un număr de 127.763 de credincioși greco-catolici[9].
Eparhia de Lugoj are actualmente 113 preoți încardinați și un episcop. Dintre preoți, 4 au misiune în străinătate, 2 sunt retrași la pensie și 6 au rămas în lista preoților eparhiei fără a avea misiune pastorală din diferite motive. Rămâne un număr de 102 preoți activi la această dată, cu tot cu episcop.
Eparhia are 123 de parohii și filii active și 106 biserici în care se celebrează cultul sacru, fără a preciza numărul capelelor.
Coordonate identitare.
«„Cine spun oamenii că sunt Eu?” i-a întrebat Isus pe ucenici? […] „Tu eşti Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu!” a răspuns Símon. „Şi eu îţi zic: tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui. Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor: dacă vei lega [ceva] pe pământ, va fi legat în ceruri, iar dacă vei dezlega [ceva] pe pământ, va fi dezlegat în ceruri”» (cf. Matei 16, 13-19).
Prin aceste cuvinte Isus îi spune de fapt apostolului: „Investesc în tine Simon Petru maximă încredere”.
Isus cere ucenicilor să-și precizeze cine este El, să-și clarifice care este identitatea Sa. Și leagă de această precizare a identității Sale rolul lui Simon Petru: temelie Bisericii Sale, cel în care pune încredere și căruia îi dă autoritate, îi dă cheile, pentru a deschide, pentru a intra, pentru a da acces în Împărăția cerurilor.
Despre identitatea Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică (BRU).
În documentele oficiale Vaticanul ne numește: Lugoj dei Romeni, Lugosiensis – Eparhia de Lugoj a Românilor. În contextul de atunci, 1853, Vaticanul a creat o dieceză pentru românii din acest ținut.
În Scrisoarea Apostolică la 300 de ani de la unire sfântul Papă Ioan Paul al II-lea, trasează liniile identitare ale BRU, citez:
„Biserica Greco-Catolică din România își înfige rădăcinile în Cuvântul lui Dumnezeu, în învățătura Sfinților Părinți și în tradiția bizantină [… Ea își] găsește […] o expresie a sa peculiară în unirea cu Scaunul Apostolic și în stigmatul persecuțiilor din secolul XX, pe lângă latinitatea poporului său”[10].
Să precizăm:
Sfânta Scriptură, a fost mereu pâinea sufletească a BRU. Eparhia de Lugoj nu poate decât să fie mândră de traducerea Noului Testament făcută de Episcopul Martir Ioan Bălan, traducere care, a văzut lumina tiparului în 1925. Traducerea Vechiului Testament făcută de acesta, datorită vicisitudinilor vremii a rămas în manuscris neterminată şi nepublicată[11].
Sfinții Părinți. Învățătura Mântuitorului Isus devenită Sfinte Evanghelii, s-a întrupat autentic în viețile apostolilor și ale Sfinților Părinți care le-au urmat. Scrierile Sfinților Părinți constituie astfel „Evanghelia” întrupată în viața Bisericii primelor secole creștine.
Tradiția răsăriteană este leagănul în care s-a născut cultul cu care îl slăvim pe Dumnezeu, prin intermediul căruia îi cerem și primim harul.
Unirea cu Roma i-a integrat pe românii din Transilvania și Banat în Biserica Universală și implicit în familia europeană acum mai bine de 300 de ani. Din această integrare a primit și continuă să primească lumină, susținere și încredere.
Deșteptarea conștiinței naționale, conștientizarea latinității poporului român au avut loc prin contactul clerului, și nu numai, cu Biserica Apuseană, prin studiile acestora la Viena, în Imperiu și la Roma. Acolo „s-a zămislit” ceea ce se va numi, mai târziu, Școala Ardeleană.
Persecuția pe care regimul ateu a dezlănțuit-o împotriva BRU, aparent a făcut-o una cu pământul. BRU, în 1948 a pierdut totul: ierarhie, cler, călugări și enoriași; a pierdut toate proprietățile: episcopii, seminarii teologice, mănăstiri, catedrale, biserici și bunuri. Ierarhia și clerul, călugării și călugărițele, și nu puțini laici au îndurat suferințe înfiorătoare în anchete și închisori, iar pe mulți i-au înghițit închisorile și nici mormintele unora dintre ei nu le cunoaștem.
IPS Ioan Ploscaru redă cu realism și obiectivitate acestea în cartea sa Lanțuri și teroare.
În același timp, prin cruda persecuție, Biserica s-a purificat radical și a născut valori care rămân: mărturisitori și martiri luminoși, șapte dintre ei sunt la loc de cinste în calendar, iar doi din șapte au slujit această eparhie.
Coordonate vitale.
Persecuția drastică a BRU a lăsat urme vizibile pe care le-am resimțit și le resimțim cu toții, dar mod particular clerul. Pregătirea sufletului propriu și pregătirea poporului încredințat păstoririi pentru Împărăția veșnică cere convertire și purificare.
Lumea, societatea, oamenii, familiile, noi înșine suntem cernuți, … din când în când cernuți. Isus ne pune în gardă vorbindu-i ucenicului în care și-a pus încrederea: „Simone, Simone, Satana a cerut ca să vă cearnă ca pe grâu; eu însă m-am rugat pentru tine, ca să nu scadă credința ta” (Luca 22,31-32).
O mare cernere a Bisericii Greco-Catolice a îngăduit Dumnezeu în 1948, și în sită au rămas nu puține suflete de aur.
De la încetarea perioadei marii cerneri au trecut peste 30 de ani, și cernerea continuă cu site diferite: consumism, relativism, indiferentism religios. Noi ideologii născute din suflete și vieții pustii de Dumnezeu ne invadează și conving subtil, și nu fără interes. Suntem cernuți și sunt cernuți ai noștri, din ce în ce mai subtil, dar drastic.
Coordonate pastorale.
„Mergi și tu în via Mea!” (cf. Matei 20,7). „Păstorește oile și mielușeii mei!” (cf. Ioan 21, 15-16), iubește-i, hrănește-i, îngrijește-i, călăuzește-i spre Mine.
Episcopul Vasile Erdely a justificat necesitatea constituirii eparhiei de Lugoj în scopul unei mai bune administrări a parohiilor bănățene dependente de Eparhia de Oradea și ale celor transilvănene aflate la mare distanță de episcopia Făgărașului[12]. Se înființa atunci, o nouă eparhie, pentru ca sufletele să fie mai bine păstorite.
În contextul pluriconfesional creștin, consider că cel mai bine se potrivește versetul: „Mergi și tu în via mea!” Via Domnului este cu adevărat mare. Nicio viță să nu pălească, să nu se piardă. Mai sunt suflete și suflețele la care cuvântul lui Dumnezeu nu a ajuns într-un mod proaspăt și viu, luminos, convingător și hrănitor.
În loc de concluzii.
Suntem urmași de mărturisitori și de martiri. Avem onoarea demnității lor. Ei strălucesc peste noi și sunt resursă de har.
Suntem parte din Biserica Universală și în comuniune cu aceasta, beneficiem de tot ceea ce este ea. Poate acum, de la ea, mai mult primim decât oferim.
Trăim mereu timpul convertirii și de aceea al cernerii. Isus curăță via Sa „pentru ca și mai mult rod să aducă”. (cf. Ioan 15,2). E timpul muncii pasionate, moștenirea primită e de purtat înainte și de fructificat.
Din perspectivă creștină, ce rămâne după istorie?
Ceea ce rămâne este ceea ce s-a semănat și a rodit în suflete prin Cuvântul lui Dumnezeu. Rămân sufletele acelea convinse de Cuvânt, vii și vibrante și transfigurate prin har.
După istoria lor, nu este un „după”, deoarece acestea sunt copleșite acum de vederea lui Dumnezeu. «Am auzit un glas puternic de la tron, spunând: „Iată cortul lui Dumnezeu împreună cu oamenii! El va locui împreună cu ei, iar ei vor fi poporul lui şi el, Dumnezeu cu ei, va fi Dumnezeul lor”» (Apocalips 21,3). Aceasta este coordonata largă care traversează istoria, spațiul și timpul depășindu-le – omul unit prin Hristos, pe veci cu Dumnezeu.
Închei această prezentare cu un citat din Papa Benedict al XVI-lea, om al lui Dumnezeu și unul dintre cei mai mari teologi ai timpurilor noastre. Dacă el n-ar fi fost un vizionar și profet prin ceea ce scrie în cartea: Timpul și istoria; sensul drumului nostru, atunci el este cel puțin persoana care, prin poziția sa în Biserică, ne-a putut lăsa sinteza ce urmează:
«Din criza de azi se va naște mâine o Biserică ce a pierdut mult. Ea va deveni mai mică, va trebui să înceapă totul de la capăt. […]. Biserica va găsi din nou și cu toată energia ceea ce îi este esențial, ceea ce a fost întotdeauna centrul său: credința în Dumnezeu unul și întreit, în Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu făcut om, în asistența Spiritului care va rămâne până la sfârșit. Ea [Biserica] va recunoaște din nou propriul său centru în credință și în rugăciune și va experimenta din nou sfintele taine ca pe o slujbă dumnezeiască și nu ca o problemă de structură liturgică. Va fi o Biserică interiorizată, care nu se mândrește cu mandatul său politic și nu va flirta nici cu stânga nici cu dreapta. Va realiza totul cu trudă. De fapt, procesul cristalizării și al clarificării o va costa forțe considerabile. Această schimbare o va face săracă, o va face să devină Biserica celor mici. Biserica însă va cunoaște o nouă înflorire și se va arăta oamenilor ca patria ce dă viață și speranță (care trece) dincolo de moarte»[13].
[1] Din rugăciunea „Împărate ceresc”.
[2] Wallner Bărbulescu Luminiţa, Geneza Bisericii Greco-Catolice în Banat în 160 de ani de la întemeierea Eparhiei de Lugoj Baia Mare, Edit. Sr. Lauretane 2015, p. 57.
[3] Francisc Iosif – 1848-1916.
[4] Wallner Bărbulescu Luminiţa, Op. cit, p. 55.
[5] Cf. Ibid, p. 59.
[6] Torontal, județ la granița României cu Iugoslavia; afluent de-a stânga Dunării, udă Caransebeș și Lugoș.
[7] DICESA LUGOSIULUI. ȘEMATISM ISTORIC. Publicat sub auspiciile P.S.S. DD. Dr. Demetriu Radu, Episcop gr-cat de Lugoș, 1903, p. 3.
[8] Cf. ASV, Archiv, Nunz. Vienna, busta 344, f. 109r-117r.
[9] Cf. Anuario Pontificio pe l´anno 1948, p. 241.
[10] IOAN PAUL al II-lea. Scrisoarea Apostolică a Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea pentru al III-lea Centenar al unirii Bisericii Greco-Catolice din România cu Biserica Romei. (7 mai 2000), nr. 13.
[11] https://www.bru.ro/lugoj/lista-episcopilor/ps-ioan-balan/3/
[12] Cf. Wallner Bărbulescu Luminiţa, Op. cit., p. 62.
[13] RATZINGER Joseph Il tempo e la storia. Il senso de nostro viaggio. Piemme, 2017, pp. 155-156.
