Acest an, fast, al Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică, ne face părtași spiritual, la sărbătoarea sfântă a beatificării Episcopilor martiri, prin Liturghia oficiată, la Blaj, de Papa Francisc, în 2 iunie 2019, în timpul vizitei apostolice în țara noastră.
Într-un mod conștient, nu eludăm generațiile clericilor, care s-au detașat de viața obișnuită trăind, printr-un devotament întru totul consacrat Bisericii Române Greco-Catolice, dar păstrând proporția, recunoaștem supremația martirajului pentru credința creștină.
Într-un cadru extins al retrospectivei, considerăm potrivit, acum, să pornim cu începutul istoriei acestei Biserici și să ne întoarcem, relevând individualitatea distinctă a Episcopului Atanasie Anghel. Prin evocarea personalității sale, deosebim pe cel care a deschis calea spre o identitate instituțională a Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică, desigur, fără a absolutiza, reconsiderăm astfel, deschiderea orizontului spre „clerul luminat”, școlit, al preoților.
Mărturisitor al credinței creștine, fără a-i detalia datele biografice, Atanasie Anghel, fiul preotului Ioan din Bobâlna (protopopiatul Orăștiei), a trecut prin înalte funcții preoțești, fiind numit Mitropolit al Bălgradului, ( Alba Iulia) hirotonit, întâi, de episcop ortodox, în București.
O succintă completare a biografiei ne trimite în istoria familiei, menționând numele înaintașilor, pornind de la Preotul Moise, care a plecat din Banat, în timpul în care o parte a Banatului a fost „pașalâc” turcesc (1552-1716), a ajuns preot la Ciuci-Vârfurile (Arad), apoi la Abrud, la Renghet (Orăștie), și la Poiana (Zlatna). Fiul său, Luca preot în Poiana a fost urmat în preoție de fiul Ioan preot în Bobâlna, cel care a fost tatăl preotului Anghel, viitorul episcop Atanasie, nume preluat prin călugărie[1]. Preotul Ioan avea moșie în Ciugud-Alba, și rang nobiliar, motivându-se, în unele scrieri, descendența sa genealogică[2].
Ne oprim, acum, asupra părții a doua a vieții sale și reamintim că, după moartea survenită suspect, a întâiului Episcop greco-catolic, Teofil, a urmat Atanasie Anghel, care în 22 iunie 1698, a fost hirotonit Episcop Unit, numit oficial în data de 20 martie 1701.
Desfășurându-și activitatea preoțească în timpul a trei confesiuni religioase, distincte, ortodoxism, calvinism și romano-catolicism, Episcopul Atanasie a ales a sluji Biserica Greco-Catolică Română. Lui i-a urmat o perioadă continuă, în care s-a urmărit o restructurare radicală religioasă și culturală în Transivania.
Sructură interioară puternică, Atanasie Anghel a aprobat schimbarea sa confesională, fiindcă a înțeles că, Unirea Bisericii Române cu catolicismul Romei, era, în fapt, o reîntoarcere la Biserica-Mamă, cea catolică.
Trecerea sa la Biserica Unită s-a sprijinit pe pregătirea sa teologică și culturală, care fără o supra apreciere, se baza pe învățătura acumulată în școala calvinească din Alba Iulia, unde se învăța gramatica și limba latină[3].
Într-o succintă prezentare a activității sale episcopale, consemnăm organizarea Sinodului din 7-24 octombrie 1698, când mărturisirea de credință a fost depusă de Episcop, protopopi, preoți și câte 3 laici din fiecare comună, de toți 2772 persoane, care au semnat Declarația de Unire a Bisericii Române cu Roma, în numele poporului[4]. Punctăm, doar, ideea esențială,menționând, că după prima Declarație de Unire, semnată în timpul înaintașului său, Teofil, Episcopul Atanasie Anghel a semnat din nou și extragem un fragment. „Noi mai jos scrișii, Vlădica, protopopii și popii bisericilor românești dăm în știre tuturor cărora se cuvine… din buna noastră voie ne unim cu Biserica Romei cea catolicească… și ne mărturisim…prin această carte de mărturia noastră… s-a dat în Bălgrad, în anii domnului 1698 în 7 zile ale lui octombrie”. S-au recunoscut cele 4 puncte dogmatice ale religiei catolice: supremația Papei de la Roma, locul de curățire a sufletului, purgatoriul, folosirea azimei, simbolul jertfei lui Cristos și coborârea sfântului Spirit de la Tatăl și de la Fiul, fililoque.
Semnalăm că, printre cei 38 de protopopi semnatari ai Declarației de Unire cu Roma s-au aflat nume ale celor din zona Hunedoarei, acum Dieceza de Lugoj: Gheorghe din Hațeg, Ioan din Hunedoara, Ilie din Criș (Zarand), Daniil din Ilia, Adam din Cugir.
Consecvența Episcopului Atanasie Anghel l-a motivat să semneze încă odată, împreună cu martori, Declarația, în 7 septembrie 1700, drept urmare, în anul următor, 1701, a fost invitat, oficial, la Viena, când și-a expus cerințele Sinodului și unde în 19 martie 1701 a fost hirotonit, iar în 24 martie același an, a fost sfințit Episcop, primind în dar, medalionul de aur cu chipul Împăratului, o cruce împodobită cu pietre scumpe și titlul de consilier al Împăratului Leopold.
În cunoștință de cauză, Episcopul a înțeles însemnătatea urmării Unirii Bisericii Române cu Roma, pecetluită în Diploma Leopoldină din 7 aprilie 1701, prin care se recunoșteau drepturile egale și beneficiile Bisericii Române Unită cu Roma, cu cele ale Bisericilor practicante în Transilvania și mai ales, acela că, „mirenii vor fi socotiți capabili pentru orice beneficiu public, devenind fii ai Patriei, în loc de tolerați”[5].
Toate aceste revendicări l-au învestit pe Episcopul Atanasie Anghel ca un deschizător al luptei naționale moderne a românilor din Transilvania.
Selectăm aspecte reprezentative din viața Episcopului Atanasie Anghel și însemnăm întoarcerea de la Viena, în 15 mai 1701, la Alba Iulia, când a fost întâmpinat de protopopi, preoți, credincioși, de înalți reprezentanți ai autorităților publice, iar în prima trăsură de gală se aflau preotul Ioan din Bobâlna, tatăl Episcopului, alături de protopopul Gheorghe din Hațeg[6].
„ Propter Honoris respectum”, reconsiderăm onoarea și individualitatea distinctă, raportată la cultura vremii.
Într-o rânduială firească a ascensiunii românilor din Transilvania, reconstituim partea biografică susținătoare a promovării culturii, evidențiindu-i contribuția la tipărirea cărților, dar pe lângă că a patronat imprimarea tipografică, a și mijlocit difuzarea cărților în rândul credincioșilor, într-o perioadă de decădere a vieții culturale a românilor ardeleni.
Prima carte tipărită sub patronajul acestei înalte fețe bisericești, Atanasie Anghel, a fost cartea de școală cu titlul „Bucoavna ce are în sine deprinderea copiilor la carte și simbolul credinței creștinești, cu voia Preasfințitului Kir Atanasie…acum într-acest chip tocmită și tipărită în sfânta Mitropolie în Bălgrad…anul Domnului 1699”. Este o carte rară, cu mare însemnătate pentru istoria cărților românești, didactice, din care, acum, se păstrează doar două exemplare (unul la Biblioteca ASTRA din Sibiu și al doilea la Biblioteca Academiei din Cluj).
A doua, carte de altar, este „Chiriacodromion sau Evanghelie învățătoare, care are în ea cazanii peste an, acum într-acest chip așezată și tipărită și mai luminat în limba românească diortosită…cu blagoslovenia Preasfințitului Kir Atanasie…în sfânta Mitropolie în Bălgrad, în anul de la mântuirea lumii 1699”.
În timpul episcopatului său, după anul 1700, s-a tipărit o „carte de preoție”, o „dalterie”, tipăritură prin care se certifica tipizat, consacrarea preotului.
Cu rezervele motivate, justificăm absența numelui nemenționat în pagina de titlu, dar fiind cunoscut numele tipografului cărții, care a trăit în anturajul Episcopului Atanasie Anghel, patronajului episcopal i se poate adăuga o altă carte de școală cu titlul „Pâinea pruncilor sau învățătura credinței creștinești…care o au scris în mici întrebăciuni și răspunsuri”, tipărită la Alba Iulia, în anul 1702.
Episcopul Atanasie Anghel s-a remarcat ca un vrednic protector al culturii prin aportul la tipărirea dar și prin răspândirea cărților, așa cum a fost donația de cărți pe care a făcut-o, în martie 1700, instituției clericale, Mitropolia Bălgradului, susținând-o astfel, material și moral.
Ne întoarcem la cunoscuta carte religioasă „Chiriacodromion”, care cuprinde cuvântări despre pildele evanghelice. Terminologia denumirii cărții a pornit de la titlul „Cazanie” (prima fiind Cazania lui Varlaam, tipărită la Iași în anul 1643), cuvânt de origine slavonă, s-a preluat conținutul, adăugându-i 6 capitole și modificându-i-se titlul în „Chiriacodromion”, terminologie greacă. Mai târziu, Petru Maior a scris cartea, în trei părți, cu titlul latin „Predici sau învățături la toate duminecile și sărbătorile anului”, tipărită la Buda, 1810-1811.
Cartea „Chiriacodromion”, tipărită sub patronajul lui Atanasie Anghel, a cunoscut o largă circulație, doar în județul Alba au fost identificate 59 de exemplare. Cărți patrimoniale sunt exemplarele cu însemnarea despre donatorul cărții: „ o au dat Vlădica Atanasie de pomană la sfânta biserică a Geomalului”. Pe un alt exemplar stă însemnarea despre Atanasie, care a donat cartea „ fratelui meu Popa Gheorghe din Oradea, 1702”[7]. Chiriacodromionul, carte a Bisericii din Mânerău (Hunedoara), păstrează însemnarea: „1700…cu smerenie Vlădica Atanasie a dat această păucenie popii Toma din Homorod de pomeană pentru sufletul său și al părinților săi, scris în Vinț”[8].
Înaintăm în timp și conștientizăm o anume similitudine între epoci tipografice activate sub protecția înalților clerici.
Într-o succesiune a episcopilor greco-catolici, la câteva decenii după decesul Episcopului Atanasie, survenit în 29 august 1713, și într-o rânduire a interesului pentru culturalizarea românilor prin susținerea tipăririi și difuzării cărților, se situează Episcopul Inocentiu Micu Klein, care pe o carte cu același titlu „Chiriacodromion”, dar tipărit la București, în anul 1732 a lăsat însemnarea: „1732…această păucenie citindu-o și socotindu-o în tot chipul pe unde au fost câte ceva greșit și zmintit o am îndreptat pentru aceea ca să o poată vinde cui va putea și să o ( cumpere ) cine va vrea, dăm slobozie și pentru mai mare dreptate ne-am pus și iscălitura și pecetea noastră, (sigiliul episcopal n.n.) scris în Sibiu, Vlădica Inochentie”[9].
Continuatorul Episcopului Inocentiu Micu Klein, ctitorul Blajului greco-catolic, pe care se cade să-l reamintim, în acest context al culturalizării românilor, a fost Episcopul Petru Pavel Aron, întemeietor, la Blaj, al tipografiei și primelor „școale” gimnaziale românești, cu program. În fapt, ei au urmat calea începută de Episcopul Atanasie.
Însemnările de pe vechile cărți, evidențiate, confirmă implicarea în promovarea și susținerea aparițiilor și răspândirii cărților, a episcopilor greco-catolici Atanasie Anghel și Inocentiu Micu Klein, care, au girat cu semnăturile proprii validitatea tipăriturilor, ridicând prestigiul confesiunii religioase adoptată prin „Declarația de Unire”.
Prevalându-ne de acest itinerariu mental, recunoaștem că acești episcopi de început ai Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică, și-au îndeplinit vocația preoțească printr-un model de rigurozitate etică, într-o dificilă perioadă cu mari frământări religioase și sociale, manifestând consecvență și pentru propagarea cunoștinței de carte.
Printr-o legătură a destinului, vechea tipografie a Bălgradului susținută de Episcopul Atanasie Anghel, „învălită în năframă” , păstrată cu grijă, a fost mutată la Blaj, unde rodnicia tipografică s-a datorat clericilor greco-catolici.
Cronologic, luăm în seamă, mai întâi, individualitatea ecleziastică a Episcopului Atanasie Anghel, care se detașează și prin această înclinație spre mecenat, în domeniul culturii.
Faptele săvârșite de Episcopul Atanasie Anghel rămân mărturisitoare ale concretizării pildei Christice a înmulțirii talanților cu care a fost înzestrat.
Gratitudinea clericilor care i-au urmat în credință este relevată și prin mutarea osemintelor Episcopului Atanasie Anghel din cimitirul din Alba Iulia și așezate, în octombrie 2013, în Capela arhiereilor greco-catolici, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, din Blaj, devenită „panteonul” ierarhilor Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică.
Într-o reconstituire a personalităților ecleziaste cu mari implicații bisericești, dar mutate și dincolo de zidurile Bisericii, omagiindu-l, acum pe Episcopul Atanasie Anghel, este înțeles bine că, prin Unirea Bisericii Române cu Biserica Romei s-au deschis nu numai coridoare culturale spre Europa, s-a asigurat evoluția ulterioară a românilor transivăneni, îndeosebi, cultural-confesională, iar prin aleasa categorie a preoților cărturari, numiți în funcții călăuzitoare administrative și religioase, în plus față de pilda lor spirituală, s-a îndreptat calea spre modernizarea economică, politică, culturală a societății românești.
__________________________________________________________________________________________________
[1] Ioan Balomiri, manuscris, Sibiu, 1982
[2] E. Mârza, Tipografia de la Alba Iulia, 1577-1702, Sibiu, 1998, p. 92
[3] Z. Pâclișanu, Istoria Bisericii Române Unită, O. Bârlea în revista Perspective , Munchen, 1994-1995, p. 103-104
[4] G. Mircea, Tipografia din Blaj, 1747-1830, Alba Iulia, p. 28
[5] Z. Pâclișanu, op. cit. p. 123
[6] Idem, p. 134
[7] D. Dreghiciu E. Mârza, Carte românească veche în județul Alba, sec. XVI_XVII, Alba Iulia, 1989, p.35,
[8] M. Basarab, Cuvinte mărturisitoare, Însemnări de pe cărți românești vechi din județul Hunedoara”, Deva, 2001, p.160
[9] Idem, p.160
Prof. Maria Basarab
