Misiune de la Domnul împlinită și plecare liniștită.
„Mă voi sătura de vederea Ta Doamne.”
Doamne Dumnezeul meu: „Întru nevinovăție să văd fața Ta: sătura-mă-voi când mă voi deștepta de vederea Ta.” (Psalmul 16,15).
În aceste cuvinte își exprimă și cântă poetul psalmist dorul (de nestins) după Dumnezeu, dorul său și al omenirii, dorul său și al creaturii mâinilor lui Dumnezeu.
„Sătura-mă-voi”!
Foamea sufletului sănătos, neostoita foame de viață plină, desăvârșită, nevoia umană fundamentală de hrană, nevoie ce nu poate fi păcălită, experiența universală și co-naturală omului este evocată aici de psalmist pentru a exprima dorința de Dumnezeu.
Ce-ar putea să-și dorească un suflet consacrat prin botez și apoi prin hirotonire mai mult decât, ca atunci când se va deștepta din somnul morții să vadă chipul lui Dumnezeu; să vadă chipul Creatorului său?
Prorocul Moise, omul lui Dumnezeu care a avut o istorie uluitoare de conlucrare cu Dumnezeu în eliberarea poporului robit, după ce a văzut minuni nemaivăzute: trecerea mării, izvorârea apei din piatră, hrănirea cu mană în pustiu a poporului și altele; el Moise despre care se scrie că vorbea cu Dumnezeu „față către față așa cum vorbește un prieten cu prietenul său” (cf. Ieșire 33,11), îi cere la sfârșit lui Dumnezeu: „Arată-mi slava Ta Doamne!” (cf. Ieșire 33,18), „Arată-(mi)-Te să te văd!” (Ieșire 33,13).
Omul lui Dumnezeu, Moise poate spune după toată experiența sa de profet și de păstor: „Doamne Dumnezeul meu, am ajuns să te cunosc din lucrarea ta în istoria mântuirii, în istoria poporului tău, în istoria concretă a poporului pe care mi L-ai încredințat; în acestea am văzut mâna Ta lucrătoare, m-ai convins, sunt copleșit. Dar Tu cine ești, tainic Dumnezeu?! Arată-mi faţa Ta!”
„Nu poți acum prietene Moise să mă vezi, dacă m-ai vedea cu acești ochi n-ai rezista intensității slavei mele și ai muri. Ochii aceștia au nevoie de purificare prin jertfă, prin iubire mai ale și prin moarte. „Nu poate vedea omul fața lui Dumnezeu și să trăiască.” (Ieșire 33,20).
Dar dacă în această viață temporară și cu ochi de carne, omul nu-L poate privi pe Dumnezeul său, în Viața veșnică, viață căreia îi este destinat: „viața voastră este tăinuită împreună cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 2,9). Vocația omului este comuniunea deplină cu Dumnezeu, Creatorul Său și vederea Sa.
Sfântul Apostol Ioan ne spune următoarele:
„Vedeți ce fel de iubire ne-a dăruit nouă Tatăl, ca să ne numim fii ai lui Dumnezeu, și suntem. […] Iubiților, acum suntem fii ai lui Dumnezeu și ce vom fi nu s-a arătat până acum. Știm că dacă El Se va arăta, noi vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea așa cum este.” (1 Ioan 3,1-2). Căci „viața veșnică aceasta este: să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe cel pe care l-ai trimis, pe Isus Cristos.” (Ioan 17,3).
„Când mă voi deștepta”, din somnul morții voi vedea fața Ta, Doamne.
„Numai întru lumina Ta vom vedea lumina.”[1] Lumină și lumini. Trei tipuri de lumină: naturală, supranaturală și lumina care te face să vezi Lumina, harul de-a vedea. Din darul lui Dumnezeu putem vedea lumina zilei, însă lumina care a Creat lumina n-o vedem. Știm că există o lumină, şi ştim că există o iluminare care ne poate face să vedem Lumina. De aceea cântăm în Doxologie: „Întru lumina Ta vom vedea lumina.”
Misiunea de păstor și talantul primit l-au făcut blând și binevoitor pe Preasfinţitul Alexandru.
Zelul, iubirea pentru Dumnezeu și pentru suflete l-a purtat să împânzească eparhia redeschizând și deschizând comunități, înființând parohii, construind biserici, căutând, hirotonind și așezând preoți.
Și pentru „dorul și dragostea sa” de Hristos, aşa cum spune o cântare de la înmormântarea preoților, și „pentru cele ce s-a ostenit pentru Hristos în această lume”, rugăciunea și deopotrivă urarea mea pentru drumul nou pe care a pornit Preasfinţitul Episcop Alexandru le preiau din Catehismul Bisericii Catolice:
„Pleacă, suflete creștin, din această lume, în numele lui Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, care te-a creat; în numele lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, care a murit pentru tine pe cruce; în numele Duhului Sfânt, care a fost revărsat peste tine (la botez, la consacrarea preoţească şi episcopală). Să fie lăcașul tău astăzi în pacea Ierusalimului ceresc, cu Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, cu sfântul Iosif, şi toți îngerii și sfinții. (…) Întoarce-te la Creatorul tău, care te-a plămădit din pulberea pământului. Când vei pleca din această viață, să se grăbească în întâmpinarea ta Fecioara Maria, cu îngerii și sfinții. (…) Blând și zâmbitor să ți se arate chipul lui Cristos și să-l poți contempla în vecii vecilor, Amin.”[2] (RR, OEx., Commendatio animae.)
[1] Cf. Doxologia Mare.
[2] Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1020.
