† IOAN
Din mila lui Dumnezeu, prin grația Scaunului apostolic al Romei
și voința Sinodului Bisericii Române Unite cu Roma,
Episcop al Eparhiei Greco-Catolice de Lugoj
Scrisoare Pastorală la sărbătoarea Nașterii Domnului – 2024
Clerului, călugărilor, călugărițelor, credincioșilor greco-catolici și tuturor creștinilor
iubitori de Dumnezeu
„O mulțime de oaste cerească îl lăuda pe Dumnezeu.” (Cf. Luca 2,13)
Iubiți frați întru Hristos,
Preacucernici Părinți,
Dragi credincioși,
Cu harul Bunului Dumnezeu am ajuns la sărbătoarea Nașterii Domnului. Încă de la începutul postului Crăciunului peregrinez cu gândul în parohiile eparhiei noastre, la preoți, la familiile lor și la miile de chipuri ale dumneavoastră, ale credincioșilor, pe care v-am întâlnit în decursul anului care se apropie de final.
Întrebarea care stă la baza acestei scrisori pastorale – după ce am început să cunosc clerul eparhiei – este: Care sunt nevoile sufletești ale clerului, care odată îmbunătățite vor deveni un plus de binecuvântare și pentru credincioși?
Una dintre aceste nevoi este o cât mai bună calitate a rugăciunii private a preotului, întrucât prin rugăciune ne vine tuturor lumina și harul.
La baza vieții noastre spirituale stă întotdeauna Cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură. Sfântul evanghelist Luca ne introduce în inima tainei Crăciunului prin următoarele cuvinte:
„În ținutul Betleemului erau păstori, stând pe câmp și făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Și iată îngerul Domnului a stat lângă ei și slava Domnului a strălucit împrejurul lor, și ei s-au înfricoșat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeți. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Și acesta va fi semnul: Veți găsi un prunc înfășat, culcat în iesle. Și deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulțime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu și zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire! Iar după ce îngerii au plecat de la ei, la cer, păstorii vorbeau unii către alții: Să mergem dar până la Betleem, să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut și pe care Domnul ni l-a făcut cunoscut. Și, grăbindu-se, au venit și au aflat pe Maria și pe Iosif și pe Prunc, culcat în iesle. Și văzându-L, au vestit cuvântul grăit lor despre acest Copil.” (Luca 2,8-17)
Am ales această pagină evanghelică pentru a ne călăuzi în celebrarea tainei sărbătorii Nașterii Mântuitorului Isus și în trăirea sfintelor sărbători.
Cuvântul Sfintei Scripturi, Cuvântul lui Dumnezeu, fiind cuvânt viu, Cuvântul unui Dumnezeu veșnic viu, ne călăuzește sufletește introducându-ne în taina lucrării lui Dumnezeu, tot mai adânc. El face să nu rămânem la suprafață, doar la sensul literar al cuvintelor. Cuvântul lui Dumnezeu ne conectează la lumea lui Dumnezeu, la Împărăția Sa și ne comunică lumină și viață dumnezeiască de acolo, din Cer.
Nu avem nevoie doar de informații despre Dumnezeu și de cunoașterea Sa prin lecturi, ci de El însuși, de întâlnirea, viețuirea, comuniunea cu El, așa cum este El, veșnic viu și lucrător, chiar dacă ochii noștri trupești acum nu-l pot vedea.
Am ales această pagină evanghelică în mod particular pentru „revelația” pe care o conține și ne-o prezintă, pentru „deschiderea cerului” și mai ales pentru ceea ce ne descoperă: slava și lauda lui Dumnezeu în ceruri, lăcașul odihnei Sale. Deoarece, dacă cerul nu se deschide, nu ne vorbește, și mai ales nu ne dăruiește ceea ce are pregătit pentru noi, rămânem siguri, pustii. Ce suntem noi fără cer, fără revelație, fără Scriptură, fără har, fără Crăciun și Înviere, fără Creator, fără Tată, fără Dumnezeu?!
Pagina evanghelică prezintă o revelație cerească pe care o numim teofanie – manifestare puternică și rară a lui Dumnezeu, iar păstorilor le este dat să trăiască o experiență pe care ei n-au avut cum să o provoace ci le-a fost dăruită. Ei sunt oameni simpli, la munca lor, nu sunt preoți și nici cititori în stele. Iată că și aici, Dumnezeu îi privilegiază pe cei simpli.
Dumnezeu trimite și în acea ocazie, la Nașterea Domnului, pe îngerii săi ca mesageri, pentru a le transmite oamenilor și lumii mesajul Său: „vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul”.
Mesajul îngeresc îndeplinește mai multe roluri. El indică un loc, Betleemul. Mergând la iesle, păstorii au ocazia să facă primii legătura esențială între Mesia – Hristos Domnul cel prorocit și așteptat – și pruncul înfășat, ajungând astfel la înțelegerea faptului că ceea ce se întâmplă în Betleem este taina lucrării lui Dumnezeu în lume. Ei se vor convinge primii de aceasta și vor deveni vestitori ai tainei Nașterii Domnului, semenilor lor.
Dar revelația la care participă păstorii are și rolul de a-i iniția pe păstori, și cu ei pe noi, în a-L lăuda pe Dumnezeu.
Lauda e spațiu al exercitării, al trăirii intense a raportului omului cu Dumnezeu. În timpul rugăciunii de laudă, relația omului cu Dumnezeu devine comunicare, exprimare, trăire, descoperire, cunoaștere, cale de iluminare și dobândire de har. Când omul se roagă, când adoră, fiindu-i dat uneori „să prindă unda cerească”, nu poate decât să fie încântat de Dumnezeul său. Aceasta este calea primenirii, a prefacerii sufletești, calea ce duce la desăvârșire și la unirea[1] sufletului cu Dumnezeu.
Revenind la textul biblic citim că: „Deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulțime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu și zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”
Știm ce este și ce se întâmplă pe pământ, dar în Cer, ce este, cum este și ce se întâmplă?
În ceruri e Dumnezeu – Treime Preasfântă, Treime Preadesăvârșită în veșnica sa Slavă. E Dumnezeu izvor de slavă, revărsare de slavă în jurul Său, peste creaturile cerești, în afara Sa, în creație, în lume.
Ce înțelegem prin „slava lui Dumnezeu”? Ce este slava lui Dumnezeu în Ceruri – „la El acasă”, în lăcașul Său Cel Sfânt (Cf. 1Regi 8,39)? Ce trăiesc ființele cerești: îngerii și sfinții în preajma lui Dumnezeu?
Să știm aceasta deoarece, de aici e de pornit, de aici e de luat și reluat startul laudei noastre pământești.
Slava lui Dumnezeu îl desemnează pe El însuși. Slava lui Dumnezeu revelează maiestatea Sa unică în toată existența; Îl revelează pe Dumnezeul cel Atotputernic și autoritatea ce rezultă din aceasta; Îl revelează în splendoarea sfințeniei, a iubirii, a frumuseții, a bunătății și a strălucirii Sale; Îl revelează în dinamismul Său.[2]
Dar ce este participarea la Slava lui Dumnezeu?
Este irezistibilă atracție, este dorință, e veșnică atracție: „Arată-mi slava Ta!” (Exod 33,18), se roagă Moise; „Arată-ni-l pe Tatăl!„ (Ioan 14,8) îi cer lui Isus ucenicii; slava lui Dumnezeu e fascinație copleșitoare.[3]
Participarea la Slava lui Dumnezeu este o atare atracție încât, pentru împlini o misiune externă și pentru a se „desprinde” – dacă putem spune așa – fie și pentru câteva clipe de la adorarea lui Dumnezeu, îngerii au nevoie să fie „trimiși” (cf. Luca 1,19; 26). Pentru a-și „muta ochii fie și pentru puțin” de la adorarea negrăitului Dumnezeu în vederea unei misiuni, au nevoie de poruncă dumnezeiască.
Se vede că există o ordine: „Mărire lui Dumnezeu întru cele de sus, și pe pământ pace, între oameni bună învoire.” (Luca 2,14). Astfel a tradus acest verset Fericitul Episcop Martir Ioan Bălan.
Mai întâi „Mărire Lui Dumnezeu în Cer”, și de acolo, pe calea laudei, vine pacea pe pământ și buna învoire între oameni. Această ordine, nu poate fi schimbată. Pacea și armonia vin pe calea laudei, pe calea rugăciunii bune.[4]
Această revelație, și ordinea care o exprimă, are și rolul de normă. Are rolul de a regla după ea: valorile, prioritățile, preocupările, comportamentul uman. „Dumnezeu a aşezat în creaţie un fundament şi nişte legi ce rămân neschimbate. Creaţia s-a înfăptuit în vederea Sabatului şi deci a cultului şi a adoraţiei aduse lui Dumnezeu. Cultul este înscris în ordinea creaţiei. „Nimic să nu puneţi înaintea cultului lui Dumnezeu”, spune regula Sfântului Benedict, arătând astfel dreapta ierarhie a preocupărilor omeneşti. (CBC 346-7)
Impulsul apostolic, misionar, pastoral se naște în principal din acest spirit doxologic, din zelul pentru gloria lui Dumnezeu, din dorința de a aprinde în inimile oamenilor flacăra preamăririi lui Dumnezeu. „Oh, Dumnezeule, să te laude popoarele, să Te laude popoarele toate!” (Psalmul 67,5). Misiunea pastorală se hrănește din contemplarea și gustarea misterelor divine în rugăciunea privată și liturgică, din bucuria rămânerii în intimitate cu Domnul înălțat la Cer, care ne face părtași la misiunea încredințată Lui de Tatăl. „Nimic nu paralizează mai mult apostolatul și misiunile decât diminuarea spiritului doxologic”[5], și nimic nu le însuflețește mai mult decât întoarcerea la principala grijă a Fiului – glorificarea Numelui Tatălui Ceresc -, căci pentru aceasta a fost trimis, să reveleze Numele lui Dumnezeu, să-l facă cunoscut și iubit.
Pentru păstorii de suflete – și nu numai[6] – una dintre normele de căpătâi este practicarea acelui: „mai întâi, Împărăția Lui Dumnezeu” (Matei 6,33). Iar cea de-a doua este: „Mă iubești?! … Păstorește oile și mielușeii mei.” (cf. Ioan 21,15).
Preoții sunt primii care au de descoperit și mereu de redescoperit, mai întâi pentru ei, tainele lucrării lui Dumnezeu, sensul, miezul sărbătorilor pe care le celebrează pentru popor și cu poporul. Marile sărbători sunt teologie, sunt resurse, sunt ocazii de înnoire sufletească. Și odată descoperită și gustată taina lucrării lui Dumnezeu va fi vestită și împărtășită credincioșilor.
Poporul e de chemat în preajma sfintelor sărbători la „limpezirea sufletului” prin spovedanie pentru a putea primi Trupul și Sângele Domnului. Cuminecarea fiind unul dintre cele mai mărețe lucruri pe care îl poate face omul pe pământ. Noi preoții avem datoria de a le aminti acestea credincioșilor și de a le oferi ocazii propice și timp să le împlinească.
Dragi credincioși,
doresc să precizez, în încheiere, că nu puțini preoți și mai ales călugări și călugărițe, pe când dumneavoastră uneori dormiți iar alteori sunteți la muncă, veghează, luptă și adoră pe Dumnezeu în rugăciune privată, doar de Dumnezeu știută și că fac aceasta și pentru dumneavoastră.
Doresc, de asemenea să dedic cu recunoștință această scrisoare pastorală tuturor corurilor parohiilor din eparhia noastră și cântăreților bisericești care își aduc aportul la celebrarea sfintelor slujbe și la înfrumusețarea cultului bisericesc. Continuați să-L lăudați pe Dumnezeu cu iubire și cu dăruire cu gândul de a-i cuprinde și integra pe credincioși în rugăciunea și lauda dumnezeiască!
Vreau, mai ales, să înțelegem că sărbătorile care le avem pe pământ au origine cerească: „M-am coborât din cer” (Ioan 6,38), a spus Isus. Cel a cărui Naștere o celebrăm, vine din Cer și aduce cu El Cerul pe pământ. Iar destinația noastră, la finalul pelerinajului pământesc este Împărăția cerurilor, e Cerul cel nou, când Dumnezeu va sălășlui cu noi, oamenii, și cu toții alături de cetele îngerești vom aduce acolo mărire lui Dumnezeu.[7]
Lauda lui Dumnezeu pe care Biserica, slujitorii ei, bunii credincioși o practică pe pământ, lauda pe care îngerii ne-au revelat-o la Nașterea Domnului, constituie inițierea în lauda veșnică a Împărăției, de care bunul și milostivul Dumnezeu să ne învrednicească pe toți. Amin!
† Ioan,
Episcop al Eparhiei
Greco-Catolice de Lugoj
[1] A unirii, în Hristos și prin Hristos, după cum spune El: „Tu Tată ești în mine și eu în tine, ei să fie una în noi” (Cf. Ioan 17,21). Unire: A-L regăsi pe Dumnezeu în noi, în gândurile, preocupările și sentimentele noastre și a ne regăsi în El, în brațele Sale.
[2] Până când vom ajunge să-L „vedem așa cum este” (Cf. 1Ioan 3,2), noi oamenii avem doar imagini ale Slavei lui Dumnezeu. Profetul Isaia spune: „Am văzut pe Domnul stând pe un scaun înalt și măreț și poalele hainelor Lui umpleau templul. Serafimi stăteau înaintea Lui, fiecare având câte șase aripi: cu două își acopereau fețele, cu două picioarele, iar cu două zburau și strigau unul către altul, zicând: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!” […], porțile se zguduiau din țâțânele lor, iar templul s-a umplut de fum.” (Isaia 6,1-4).
[3] Dar contemplarea noastră a preoților, cum este? Cum îl adorăm pe Cel pe care îl celebrăm? De unde și cum luăm „startul” celebrărilor? Cum sunt laudele noastre? Lauda de dimineață și de seară (utrenia și vecernia) cerute și de legile bisericii (CCEO Cann. 377; 199 – § 2; 289 – § 2;)? Laudele sunt rânduite tocmai pentru a ne pregăti sufletele pentru dumnezeiasca liturghie.
[4] Am spus unor preoți, și o scriu și aici: „Ne întâlnim în rugăciune, părinte, în rugăciunea noastră particulară, ne întâlnim în Psaltire, între versetele ei.”
[5] José Rivera și José María Iraburu, Síntesis de espiritualidad católica, Fundación Gratis Date, Pamplona, 2003, pag.199.
[6] CBC 1175 „Liturgia orelor este destinată să devină rugăciunea întregului Popor al lui Dumnezeu. Fiecare participă la funcția preoțească a lui Hristos potrivit locului propriu în Biserică şi circumstanţelor vieţii sale: preoţii, însărcinaţi cu îndatorirea pastorală, pentru că sunt chemaţi să rămână stăruitori în rugăciune şi în slujirea Cuvântului; călugării şi călugăriţele, în virtutea charismei vieţii lor consacrate; toţi credincioşii, după posibilităţile lor: „Păstorii sufleteşti se vor îngriji ca Orele principale, mai ales Vecerniile, în duminici şi în sărbătorile mai solemne, să fie celebrate în biserică în comun. Se recomandă ca şi laicii să recite Oficiul divin, fie împreună cu preoţii, fie adunaţi între ei, sau chiar singuri” (Sacrosanctum Concilium 100).”
[7] „Am auzit un glas din cer […] iar glasul pe care l-am auzit era ca [glasul] celor care cântă cu harpele lor. Ei cântă un cântec nou înaintea tronului lui Dumnezeu” (Apocalips 14, 2-3).
